CREZUL BISERICII NOASTRE

Pr. Lect. Univ. dr Dorinel Dani

Dacă ar fi să întrebăm pe cineva din această sală Ce este Crezul, sunt sigur că, fiecare în parte, ar fi în stare să răspundă pertinent la această întrebare. Dacă am întreba Când s-a formulat, de asemenea răspunsurile ar fi la obiect. Şi totuşi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2010 drept an al „Simbolului de Credinţă”, datorită faptului că în acest an se împlinesc 1685 de la Primul Sinod Ecumenic, când au fost formulate primele 7 articole ale Simbolului nostru de Credinţă, numit, mai apoi, „niceo-constantinopolitan”.

Datorită acestui fapt aş încerca să răspund la întrebarea Cum s-a format Simbolul de credinţă, reamintindu-vă căteva date istorice şi prezentănd o analiză a textului acestei mărturisiri de credinţă.

Dacă cercetăm istoria primelor trei veacuri creştine, sesizăm faptul că Biserica s-a dezvoltat treptat. Deşi aceste veacuri au fost marcate (din punct de vedere negativ) de persecuţii, putem sesiza o extensiune a Bisericii. Şi, totuşi, nu ne putem explica ce i-a determinat pe cei care doreau să-şi dea viaţa pentru Hristos să fie atât de hotărâţi în mărturia lor. Tăria credinţei (dobândită prin auzire), poate fi un răspuns la această atitudine. Apoi, nădejdea că poate exista o împărăţie în care relaţiile dintre exponenţii ei pot fi întotdeauna drepte şi perfecte -bazate pe iubire reciprocă, a contribuit pe deplin la întărirea conştiinţei că „ fie de trăim, fie de murim, ai Domnului suntem”.

Încă de la început, primii creştini, au făcut distincţie clară între simbol ca însemn şi simbol ca mărturisire a credinţei. Ca însemne creştine aş aminti: porumbelul -semnificând blândeţea, mielul -simbolizând nevinovăţia, peştele ca reprezentare a sintagmei “Iisus Hristos Fiul Lui Dumnezeu Mântuitorul” şi altele care nu fac obiectul acestei conferinţe.

De la mărturisirea lui Toma ”Domnul meu şi Dumnezeul meu!”– ca exprimare a credinţei în dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel înviat, creştinii au cunoscut actul de mărturisire atât ca formulă de slăvire a lui Dumnezeu, de propovăduire a credinţei, cât şi cel de intrare şi rămânere în comuniune cu Biserica prin taina Sfântului Botez. Aşadar înainte de a ne ocupa de Simbolul “Niceo-Constantinopolitan” ar trebui să urmărim în istorie diferitele forme de mărturisire ale credinţei.

O primă formă a mărturisirii unui Dumnezeu Unic, revelat, întreit în persoane, este doxologia: ”Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh”. Însăşi formula de botez rostită la momentul scufundării neofiţilor este o mărturisire a Trinităţii monoteiste. Acceptul celui care dorea botezul se realiza prin comuniunea credinţei şi prin mărturisirea credinţei în adevăratul Dumnezeu. Aceste prime mărturisiri sau simboluri de credinţă aveau o formă mai scurtă care, o dată cu apariţia ereziilor, s-au amplificat, simţindu-se nevoia de identificare precisă cu ortodoxia, şi s-a ajuns la forme mai elaborate.

O altă mărturisire publică a credinţei a fost şi semnul Sfintei cruci. Acesta a fost nu numai un semn de recunoaştere a creştinilor între ei ci şi o mărturie a credinţei în Sfânta Treime. Originea apostolică a acestui semn nu poate fi contestată deoarece Sfântul Ignatie al Antiohiei (ucenic direct al Sfântului Ioan Evanghelistul) o confirmă.

Nu cunoaştem exact când au apărut mărturisirile de credinţă mai elaborate. Astfel, nu ştim ce fel de mărturie au dat cei cinci mii de oameni botezaţi de Sfinţii Apostoli cu prilejul Pogorârii Sfântului Duh. Probabil, simpla prezenţă a Sfântului Duh în acel moment, a fost suficientă pentru a le întări credinţa celor botezaţi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu-Tatăl.

După întemeierea Bisericii în chip văzut, cultul ei s-a amplificat continuu. Aşa că s-a simţit nevoia unei mărturii identice în toată Biserica. Pentru a fi înţeleasă de toţi, această mărturisire a credinţet trebuia să fie simplă, pe înţelesul tuturor, dar, în acelaşi timp, să cuprindă toate învăţăturile fundamentale ale Bisericii.

Biserica primelor patru veacuri creştine cunoaşte patru crezuri mai însemnate: Simbolul apostolic, Simbolul ierusalimitean, Simbolul niceo-constantinopolitan şi Simbolul atanasian[1].

Potrivit tradiţiei, Simbolul apostolic, este cea mai veche mărturisire de credinţă creştină. Se spune că, după pogorarea Sfântului Duh, înainte de a se despărţi, Apostolii au compus un Simbol de credinţă nescris care să constituie schema învăţăturii creştine – necesară în opera lor misionară. Denumirea de simbol vine de la grecescul „symbolon” care înseamnă indiciu, semn – aici fiind „semnul adevăratei credinţe”. Symbolon mai poate însemna şi o lucrare comună a mai multora.

Simbolul «apostolic». Este cea mai veche şi cea mai scurtă mărturisire a dogmelor creştine şi se prezintă în două forme: una prescurtată şi alta dezvoltată. Forma prescurtată, în limba greacă, o găsim pentru prima oară la episcopul Marcel al Ancirei în epistola trimisă în 337, sau 338, papei Iuliu 1 al Romei (337-352), iar forma dezvoltată, în limba latină, o găsim la Sfântul Ambrozie (+397) şi la Rufin (+410)[2]. El are la bază Simbolul roman din secolul al lll-lea, considerat de origine apostolică. În secolul al IV-lea, Simbolul «apostolic» a fost împărţit în 12 articole de credinţă, după numărul celor 12 apostoli[3].

Simbolul e alcătuit în cea mai mare parte din învăţături referitoare la Sfânta Treime, la hristologie, la Biserică, învierea morţilor şi viaţa viitoare. El cuprinde, între altele, învăţătura despre coborârea la iad a Mântuotorului Hristos şi aceea despre «comuniunea Sfinţilor». Din cauza nesiguranţei originii sale, Biserica Ortodoxă nu 1-a considerat niciodată «apostolic». În sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), Marcu Eugenicul (+23 ian. 1444), mitropolitul Efesului, a declarat: «Noi nici nu avem, nici nu am văzut un Simbol al Apostolilor»[4].

Nu este uşor să se găsească forma originală, autentică, a acestui Simbol, având în vedere că ne-au rămas forme mai tardive. Cuprinsul Simbolului apostolic nu e nici mare, nici complicat. El e alcătuit, în cea mai mare parte, din afirmaţii privitoare la Sfânta Treime şi la Iisus Hristos. Amintim, apoi, menţionate Biserica, iertarea păcatelor, învierea trupului şi viaţa veşnică.

Originea apostolică a acestui Simbol (numit şi al Bisericii romane) pare destul de verosimilă. Severitatea, simplicitatea, scurtimea şi stilul său lapidar atestă vechimea lui considerabilă. Simbolul de credinţă apostolic a fost o piesă de mare importanţă pentru practica şi credinţa Bisericii primare. El nu este atât o piesă literară, cât un instrument practic necesar la îndemâna celor care se botezau. De aici scurtimea, simplitatea şi forma sa schematică.

Fără a fi inspirat, aşa cum s-a pretins, Simbolul apostolic reprezintă un document oficial al Bisericii de o importanţă covârşitoare. El e primul catehism al creştinismului şi prin aceasta primul manual de doctrină.

Acest Simbol a fost obiectul a numeroase comentarii. Primii autori patristici care l-au comentat în Apus au fost: Rufin, Ambrozie de Mediolanum, Niceta de Remesiana, Fer. Augustin şi Petru Hrisologul; iar în Răsărit, Sf. Chiril al Ierusalimului.

Despre existenţa unui simbol de credinţă al Bisericii din Ierusalim ne vorbeşte Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale la Botez. Textul acestuia nu se deosebeşte de cel apostolic[5].

Crezul zis “atanasian” ridică şi el câteva probleme. Denumirea lui este convenţională deoarece nu a fost scris de Sfântul Atanasie (+373). Acest lucru poate fi dedus din partea a doua în care se reflectă doctrina hristologică de la Calcedon (451). Acest Crez a apărut în secolul al Vl-lea în diferite scrieri latine. La începutul secolului al Vlll-lea era recitat Duminica, la serviciile de dimineaţă. Biserica Ortodoxă n-a cunoscut acest Simbolul – numit «Quicumque» (după formula de început care s-ar traduce prin pronumele oricine, oricare), decât după anul 1000, şi I-a respins, întrucât el conţine adaosul «Filioque», (articolul 23), împrumutat din teologia Fer. Augustin (+430). Acest crez este folosit azi şi de Biserica Anglicană în 13 sărbători principale în locul Simbolului zis apostolic.

Partea l-a a Crezului Atanasian (primele 26 de articole) vorbesc despre Sfânta Treime. Distincţia Persoanelor reiese din atributele lor personale: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut iar Duhul Sfânt este purces. Partea a ll-a (articolele 27-44) tratează despre persoana lui lisus Hristos[6].

Simbolul niceo-constantinopolitan[7] şi-a primit numele de la primele două Sinoade ecumenice, Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325 şi Sinodul II ecumenic de la Constantinopol din 381. Mai întâi, cei 318 Sfinţi părinţi de la Niceea au compus în 325, pe baza Simbolului de botez al Bisericii din Ierusalim, Simbolul niceean, având 7 articole de credinţă. Acest simbol a fost revizuit şi completat apoi cu alte cinci articole de credinţă, 8-12, de cei 150 de Sfinţi Părinţi la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, primind astfel numele de Simbol niceo-constantinopolitan. Prima parte a Simbolului, articolele 1-7 exprimau credinţa ortodoxă despre persoanele şi lucrările Tatălui şi Fiului, iar partea a doua, articolele 8-12, adăugate la Sinodul II ecumenic, exprimă credinţa despre Sfântul Duh, despre Biserică, despre Taina Botezului, învierea morţilor şi viaţa viitoare. Este de remarcat faptul că Simbolul niceo-constantinopolitan nu cuprinde adaosul «Filioque», adică purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul, introdus unilateral de apuseni în acest Simbol.

Aşa cum se poate vedea şi din textul Simbolului de Credinţă, acesta, ca şi toate celelalte Simboluri de Credinţă, a fost scris pentru a fi rostit la Botez. Introducerea Crezului în Sfânta Liturghie s-a înfăptuit pe la sfârşitul secolului al V-lea şi ea s-a făcut în nişte condiţii istorice foarte interesante. Spre sfârşitul secolului al V-lea, în toiul controverselor hristologice dintre ortodocşi şi monofiziţi, ambele tabere se declarau fidele Simbolului niceo-constantinopolitan, ceea ce amplifica şi mai mult confuziile teologice. În acest context, printr-o adevărată stratagemă politico-religioasă, patriarhul monofizit de Antiohia Petru Gnafevs (sau Fullo), în anul 471, a introdus Simbolul de Credinţă în Sfânta Liturghie. În anul 512 patriarhul monofizit de Constantinopol Timotei (512-518), a impus şi el Crezul în Liturghie pentru tot Imperiul bizantin. Deja, în anul 518, când scaunul de Constantinopol a revenit unui patriarh ortodox, nu se mai putea scoate acest Simbol de Credinţă din Liturghie (chiar dacă el era destinat doar Botezului), pentru că în acest caz ar fi fost acuzat de erezie de către monofiziţi. Aş dori să subliniem faptul că însăşi Anaforaua liturgică şi toate celelalte rugăciuni, pe lângă conţinutul lor liturgic-sacramental, sunt şi mărturisiri de credinţă; deci Liturghia nu era lipsită de Crez nici până atunci.

Printr-un decret al împăratului bizantin Iustin al II-lea (565-578), Simbolul niceo-constantinopolitan a înlocuit, începând din 567, la primirea Tainei Botezului, în cadrul Sfintei Liturghii şi la alte ceremonii ale cultului, toate simbolurile locale, devenind Simbolul de credinţă al Bisericii Universale, una şi nedespărţită[8]. În Apus, Simbolul de Credinţă a fost introdus prin hotărârea Sinodului de la Toledo din anul 589, având şi adaosul Filioque (pe atunci folosit doar în Spania, în încercarea de a-i câşiga pe vizigoţi la credinţa primelor trei Sinoade Ecumenice)[9].

Trecând acum la o analiză a textului acestui Simbol am dori să vă reamintim câteva din problemele pe care acesta le ridică şi schimbările care au survenit în timp.

Mai întâi, aş sublinia faptul că, primele două Sinoade Ecumenice, şi-au elaborat hotărârile după modelul Sinodului Apostolic (49/50) unde acestea au fost luate în consens: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” FA 15,28. Astfel, chiar primul articol din Crez elaborat la Niceea, în textul grecesc, începe cu verbul “a crede” la nominativ, plural: credem (pistevomen). Simbolul de la Niceea, întrucât era o mărturisire de credinţă anti-ariană a celor 318 episcopi, trebuia să înceapă astfel (cu verbul la plural), după care urmau celelalte adevăruri de credinţă. Acestea au fost modificate în 381 cu expresii din celelalte două Simboluri amintite mai sus (apostolic şi ierusalimitean). Singurul Crez care avea atunci forma de singular -„Cred”- era Simbolul Apostolic, folosit la Botez, şi astfel de aici a fost preluată această formă de singular în redactarea finală de la Constantinopol, întrucât şi acest Crez avea ca primă menire folosirea lui la Botez[10]. De la introducerea Crezului în Liturghie parcă s-ar simţi iarăşi nevoia de plural, când Crezul este rostit sau cântat în comun, dar şi în acest context se justifică, totuşi, şi forma de singular, pentru că aceasta accentuează credinţa personală a fiecărui ins în parte, care îşi asumă şi mărturiseşte liber şi conştient acest Crez.

Sintagma “omousion tu Patri”(ὁμοούσιον τῷ Πατρί) a generat de-a lungul timpului numeroase controverse. În veacurile IV-V, sfinţi părinţi ca: Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie de Nyssa, Chirl al Alexandriei, Ioan Gură de Aur, Ilarie de Poitier, iar mai apoi, Niceta de Remesiana, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, Teodor Studitul şi alţii, au apărat din răsputeri această formulă de la Niceea, întrucât în înţelegerea ei corectă stă întreaga teologie, hristologie, soteriologie şi mariologie a Bisericii. De aceea, în operele lor, vom găsi foarte des amintit termenul “omousios” atât, în prezentarea teologiei Sfintei Treimi (a relaţiilor dintre Persoanele acesteia) cât şi în, apărarea învăţăturii despre cele două firi ale Mântuitorului -în timpul dezbaterilor hristologice din secolele V-VIII.

O altă problemă ar fi cea legată de numele guvernatorul Siriei Ponţiu Pilat. S-a clarificat mai de mult că nu este corect să rostim “Pilat din Pont”[11].

Termenul “anelthonta” (ανελθόντα) provine de la “anilthon” (ανήλθον), aorist al verbului “anerhome” (ανέρχομαι), şi poate fi tradus prin „a urca” (pe nişte trepte), „a (te) căţăra”, „a (te) sui”. Deci, în contextul dat, trebuie tradus prin „s‑a suit” – cum a tradus şi Sfântul Dosoftei al Moldovei, şi nu prin „s‑a înălţat” – cum se rosteşte foarte des astăzi. Într‑adevăr, sensurile sunt oarecum apropiate, dar Părinţii de la Niceea au preferat acest cuvânt în Crez, pentru că în primele secole Sfinţii Părinţi (în general) întrebuinţau mai des “anerhome” (ανέρχομαι -preluat din Psalmul 46:5), chiar dacă ceva mai târziu devenise deja uzual termenul “analipsis” ανάληψις – înălţare, de unde şi denumirea de astăzi a sărbătorii: „Înălţarea Domnului”. Primul Sfânt Părinte care a folosit termenul “anerhome” ανέρχομαι cu referire la evenimentul petrecut cu Mântuitorul după înviere a fost Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: Apologia I: cap. 21, 31 şi 42; şi Dialogul cu iudeul Trifon, cap. 34.[12]

Apoi, în sintagma …iarăşi va să vină… (palin erhomenon πάλιν ἐρχόμενον) verbul ar trebui tradus mai degrabă prin prezentul: iarăşi vine – ceea ce teologic nu ar fi deloc greşit, ba chiar în acord cu textul din Psalmul 117:26 (şi versetele paralele din Evanghelie), cu cel din I Corinteni 16:22 şi mai ales cu teologia primelor veacuri, în care venirea Domnului era aşteptată în permanenţă, cu multă bucurie. Totuşi traducerile româneşti şi multe din cele moderne folosesc verbul la viitor, ceea ce face ca a doua venire a Domnului să fie înţeleasă ca un act unic şi irepetabil, ce se va produce într‑un viitor necunoscut.

Cuvântul „una” este în acest caz un numeral ce desemnează, atât cantitativ, cât şi calitativ un atribut al fiinţei Bisericii şi deci nu trebuie confundat cu articolul omonim una. De aceea după acest cuvânt trebuie să existe virgulă (în scriere), respectiv pauză (în rostire), pentru a scoate în evidenţă fiecare atribut al Bisericii.

IPS Bartolomeu Anania, a propus înlocuirea cuvântului „apostolesc/ apostolească” cu „apostolic(ă)”[13]. Considerăm însă că o atare schimbare, într‑un text atât de uzual ca Simbolul Credinţei, nu se va putea realiza uşor, mai ales că, ar exista pericolul ca acest termen să creeze o oarecare confuzie. Termenul a fost deja adoptat: se cunoaşte existenţa “Bisericii nou apostolice” care este o denominaţiune sectară[14].

Nu am dori să încheiem fără a vă reaminti faptul că Simbolul de credinţă a stat la baza mărturisirilor de credinţă ale Bisericii din veacurile următoare (mai ales în secolele XV-XVII). Până atunci, au apărut câteva explicări ale Sfintei Liturghii din care am dori să ne aducem aminte de câteva care se referă la Crez.

Am decis să mă opresc la trei mici tâlcuiri ale rostirii Crezului în cadrul Sfintei Liturghii sau la celelalte slujbe. Prin urmare, ne vom referi la texte aparţinând Sfinţilor Gherman al Constantinopolului, Teodor de Andida şi Simeon al Tesalonicului.

Tâlcuirea Sfântului Gherman al Constantinopolului: – Sfântul Gherman a fost patriarh al Constantinopolului între 715-729, fiind un luptător împotriva ereziei iconoclaste. El a fost silit să se retragă din scaun din cauza intervenţiei împăratului Leon III Isaurul şi, a trecut la cele veşnice patru ani mai târziu, in 733, la venerabila vârstă de 83 de ani. Lucrarea sa se numeşte “Descriere a Bisericii şi contemplaţie mistică”. Despre rostirea Crezului, Sfântul Gherman face următoarele observaţii: “S-a hotărât să se rostească dumnezeiescul Simbol al credinţei ortodoxe, pentru ca, prin aceasta, să se facă cunoscut tuturor că Unul din Sfânta Treime, Fiul şi Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de început, s-a făcut Om pentru mântuirea noastră, întrupându-Se din Sfânta Fecioară, răstignindu-Se, îngropându-Se şi înviind. Nu numai prin cuvinte împlinim noi cuvintele dumnezeieşti, pentru ca nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte să se opereze pentru totdeauna mântuirea noastră şi să ne arătam că suntem vii şi în acelaşi timp şi cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor. Noi mărturisim şi aceasta, că suferinţele au fost purtate cu trupul, dar că dumnezeirea a fost păzită nepătimitoare. În acelaşi timp, însă (noi rostim Crezul), pentru ca, prin rostirea acestui Simbol dumnezeiesc, şi cei necunoscători şi cei învăţaţi, auzindu-l cântat, să aibă în cunoştinţă pentru totdeauna formulele tainei credinţei şi cele ce nu sunt ascunse pentru urechile multora”[15].

Ascultând aceste cuvinte deducem că sunt două raţiuni fundamentale care stau la baza rostirii Crezului în cadrul Sfintei Liturghii. Prima dintre ele este aceea de a mărturisi toată iconomia plinită de Mântuitorul Iisus Hristos. A doua este ca, prin rostire, şi cei care nu cunosc carte (care reprezentau majoritatea persoanelor la vremea respectivă), să poată cunoaşte şi mărturisi conţinutul Simbolului de credinţă împreună cu ceilalţi. O remarcă aparte poate fi considerată afirmaţia că la vremea respectivă Crezul era “cântat”, un lucru într-adevăr deosebit !

Comentariul episcopului Teodor de Andida. Valoarea Comentariului liturgic notat de Teodor din Andida nu este una prea mare, pentru că, în multe puncte, este o simplă redare fidelă a tâlcuirilor Sfântului Gherman al Constantinopolului. Despre viaţa acestui sfănt episcop nu cunoaştem aproape nimic. Comentariul său liturgic a fost scris la rugămintea episcopului Vasile al Phitiei. Episcopul Teodor redă aproape identic pasajul prezentat mai sus din scrierea Sfântului Gherman al Constantinopolului, dar exprimă mai bine partea centrală a acestuia. “Aceste lucruri sfinte sunt săvârşite după Sfintele Sale porunci, pentru ca nu numai prin vorbe, ci şi prin faptele mântuirii noastre, care se săvârşesc, să ne arătăm că trăim, dar în acelaşi timp că trăim într-un mod demn”[16].

Argumentul Sfântului Simeon al Tesalonicului. Acest sfânt părinte a fost unul dintre ultimii mari comentatori liturgici, trecut la cele veşnice în 1429. Tratatul său asupra tuturor dogmelor credinţei noastre cuprinde numeroase răspunsuri la diverse întrebări legate de cult. În capitolul intitulat “Pentru ce se citeşte seara şi dimineaţa Simbolul credinţei”, Sfântul Simeon ne oferă un răspuns interesant cu privire la rostirea Crezului: “Preacuvioşii noştri Părinţi zic că îndată ce te scoli să proslăveşti pe Dumnezeu, şi după aceea să mărturiseşti credinţa, şi aceasta e credinţa: Sfântul Simbol…. Un oarecare din preacuvioşi zice că se cade a mărturisi credinţa şi dimineaţa şi seara pentru că, de a(r) veni moartea, să ne afle întru mărturisire”[17].

Bibliografie

Anania, I.P.S. Bartolomeu, –Cartea deschisă a Împărăţiei, Bucureşti 2005;

Andruţos, Hr. –Simbolica, trad. de Prof. Iustin Moisescu, Craiova, 1955;

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericituluio Părinte Justinian, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1968;

Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, –Liturgica Generala, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1980;

Felmy, Karl Christian, –De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii

Ortodoxe, Ed. Deisis, 2004;

Ică, jr. Diac. Prof. Ioan –Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos 2008;

Lampe, G.W.H.- A Patristic Greek Lexicon, Oxford, 1961;

Marcu, Pr. Prof. Dr. Grigorie T., -Trei portrete neotestamentare: Iuda Iscarioteanul,

Pilat din Pont şi Claudia Procula, în MA, an. III, 1958, nr. 3-4,p. 190-201;

Pâslaru, Pr. Matei –Pilat din Pont, Pilat Ponteanul ori Ponţiu Pilat ?”, S.T. 7-8, 1956,

p. 487-497.

Rămureanu, Pr. Prof. 1oan, –Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, în «Studii

teologice», XXIX (1977), nr. 12, pp. 15-60;

Idem, Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. (381), în «Ortodoxia» XXXIII

(1981), nr. 3; pp. 285-336;

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003;

Sfântul Gherman al Constantinopolului –Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Ed. Mitropoliei

Olteniei, 2005;

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. în PSB, vol 3, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1981;

Sfântul Simeon al Tesalonicului –Tratatul asupra tuturor dogmelor credinţei noastre,

vol. II, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003;

Sfântul Teodor de Andida, –Comentariu liturgic, Ed. Mitropoliei Olteniei, 2005;

Vlachos, Hierotheos, Predici la Marile Sărbători, Galaţi, 2004;

---

[1] De-a lungul secolelor au apărut numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei, ca răspuns la diferite epoci: simbolurile diferitor Biserici apostolice si vechi, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Neo-Cezarea Pontului, Simbolul de Credinţă a Bisericii din Cezarea Palestinei, Simbolul de Credinţă a Bisericii din Alexandria şi marturisiri de credinţă ale unor sinoade. Aceste Simboluri de credinţă se deosebeau puţin între ele, după cum aveau să apere credinţa Bisericii respective de o greşeala sau alta a ereziilor. Vezi Canonul Apostolic vol. I, Ed. Deisis / Stavropoleos 2008, pp. 205-232. Într-un capitol destul de extins din această carte, diaconul Ioan Ică jr. ne dă textele celor mai vechi Simboluri de Credinţă de unde se vede clar de unde şi ce idei sau formule de credinţă au fost împrumutate.

[2] Credo in Deum Patrem omnipotentem; Creatorem coeli et terrae.

Et in Jesum Christum, Filium ejus unicum, Dominum nostrum; qui conceptus est de Spiritu Sancto, natus ex Maria virgine; passus sub Pontio Pilato, crucifixus, mortuus, et sepultus; descendit ad inferna; tertia die resurrexit a mortuis; ascendit ad coelos; sedet ad dexteram Dei Patris omnipotentis; inde venturus (est) judicare vivos et mortuos.

Credo in Spiritum Sanctum; sanctam ecclesiam catholicam; sanctorum communionem; remissionem peccatorum; carnis resurrectionem; vitam oeternam. Amen.

Cred în Dumnezeu,Tatăl atotputernicul,Creatorul cerului şi pamântului.

Şi în lisus Hristos, Fiul său unic, Domnul nostru, care s-a zamislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara; a pătimit sub Pontiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat: s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morţi: s-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul: de unde are să vie să judece pe vii şi pe morţi.

Cred în Duhul Sfânt: Sfânta Biserică catolică: împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor: învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin.

[3] Unii scriitori latini, ca Sfântul Ambrozie şi papa Leon cel Mare (440-461), afirmă că fiecare articol a fost compus de către un Apostol, spre a le servi ca îndreptar înainte de plecarea lor în misiune. Părerea aceasta, însă, nu este verosimilă. în secolul al XV-lea, canonicul romano-catolic Laurenţiu Valla (+1457) a negat autenticitatea Simbolului zis «apostolic».

[4] Vezi Hr. Andruţos, Simbolica, trad. de Prof. Iustin Moisescu, Craiova, 1955, p. 25). Totuşi, unii teologi ortodocşi îi acordă un loc de cinste printre monumentele doctrinare ale Bisericii primare.

[5] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003.

[6] 1.Orişicine vrea să se mântuiască, înainte de toate trebuie să ţină credinţa cea catolicească:

2. Carea, fără dacă fiecare nu o va păstra întreagă şi neştirbită, fără îndoială va pieri în veci.

3 Căci credinţa cea catolicească aceasta este: să ne închinăm lui Dumnezeu în Treime, şi Treimii în unime.

4. Nici amestecând ipostasurile, nici despărţind fiinţa.

5. Căci altul e ipostasul Tatălui, altul al Fiului, altul al Duhului Sfânt.

6. Ci Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt una e dumnezeirea, deopotrivă mărirea, împreună veşnică măreţia.

7. Cum e Tatăl, asemenea Fiul, asemenea şi Duhul Sfânt.

8. Nezidit e Tatăl, nezidit Fiul, nezidit şi Duhul Sfânt.

9. Necuprins e Tatăl, necuprins Fiul, cuprins şi Duhul Sfânt.

10. Veşnic e Tatăl, veşnic Fiul, veşnic şi Duhul Sfânt.

11. Şi totuşi nu trei veşnici, ci unul veşnic.

12. Precum nu trei nezidiţi, nici trei necuprinşi, ci unul nezidit şi unul nemărginit.

13. Aşişderea atotputernic e Tatăl, atotputernic Fiul, atotputernic şi Duhul Sfânt.

14. Şi totuşi nu trei atotputernici, ci unul atotputernic.

15. Astfel Tatăl e Dumnezeu, Fiul Dumnezeu, şi Duhul Sfânt Dumnezeu.

16. Şi totuşi nu trei dumnezei, ci unul Dumnezeu.

17. Astfel Tatăl e Domn, Fiul Domn, şi Duhul Sfânt e Domn.

18. Şi totuşi nu trei domni, ci unul e Domnul.

19. Că precum adevărul creştin ne sileşte a mărturisi pe fiecare ipostas în parte Dumnezeu şi Domn:

20. Asemenea religiunea cea catolicească ne opreşte a grăi de trei dumnezei au trei domni.

21. Tatăl de nimeni nu s-a făcut, nici zidit, nici născut.

22. Fiul din Tatăl singur e: nu făcut, nici zidit, ci născut.

23. Duhul Sfânt din Tatăl şi din Fiul e: nu făcut, nici zidit, nici născut, ci purcezând.

24. Unul, dar, e Tatăl, nu trei taţi; unul Fiul, nu trei fii; unul Duhul Sfânt, nu trei duhuri sfinte.

25. Şi în această Treime, nicicare nu e mai înainte au mai pe urmă, nicicare mai mare au mai mic:

26. Ci toate cele trei ipostasuri împreună veşnice sunt laolaltă şi împreună deopotrivă.

27. Astfel încât întru toate, cum mai sus s-a spus, unimea în Treime, şi Treimea în unime să se cinstească.

28. Cine vrea dar să se mântuiască, despre Treime astfel să simţească.

29. Ci trebuinţă are pentru mântuirea cea veşnică, întruparea Domnului nostru Iisus Hristos drept încă să o creadă.

30. Credinţa cea dreaptă dar e să credem şi să mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă Dumnezeu şi om e.

31. Dumnezeu e din fiinţa Tatălui, înainte de veci născut; şi om e din fiinţa maicii în veac născut.

32. Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit: din suflet grăitor şi din carne omenească.

33. Deopotrivă Tatălui, după dumnezeire; mai mic decât Tatăl, după omenire.

34. Carele după cuviinţă Dumnezeu fiind şi om, totuşi nu doi, ci unul e Hristos.

35. Unul, însă nu prin prefacerea dumnezeirii în carne, ci prin luarea omenirii în Dumnezeu.

36. Unul întru totul, nu prin amestecare de fiinţă, ci prin unirea ipostasului.

37. Că precum suflet cuvîntător şi carne unul om e: aşişderea Dumnezeu şi om e Hristos.

38. Carele a pătimit pentru mântuirea noastră; s-a pogorît la iad; a treia zi a înviat din morţi.

39. S-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl atotputernicul.

40. De unde va să vină să judece viii şi morţii.

41. La a cărui venire toţi oamenii vor învia cu trupurile lor;

42. Si vor da seamă de faptele cugetelor lor.

43. Şi cei ce vor fi făcut cele bune, vor merge în viaţa veşnică; iar cei ce vor fi făcut rele, în focul cel veşnic.

44. Aceasta e credinţa cea catolicească, pe carea dacă cineva nu o crede drept şi tare, nu se poate mântui.

Textul original în limba latină

1.Quicunque vult salvus esse, ante omnia opus est, ut teneat catholicam fidem:

2.Quam nisi quisque integram inviolatamque servaverit, absque dubio in aeternam peribit.

3.Fides autem catholica haec est: ut unum Deum in Trinitate, et Trinitatem in unitate veneremur.

4.Neque confundentes personas, neque substantiam seperantes.

5.Alia est enim persona Patris alia Filii, alia Spiritus Sancti:

6.Sed Patris, et Fili, et Spiritus Sancti una est divinitas, aequalis gloria, coeterna maiestas.

7.Qualis Pater, talis Filius, talis [et] Spiritus Sanctus.

8.Increatus Pater, increatus Filius, increatus [et] Spiritus Sanctus.

9.Immensus Pater, immensus Filius, immensus [et] Spiritus Sanctus.

10.Aeternus Pater, aeternus Filius, aeternus [et] Spiritus Sanctus.

11.Et tamen non tres aeterni, sed unus aeternus.

12.Sicut non tres increati, nec tres immensi, sed unus increatus, et unus immensus.

13.Similiter omnipotens Pater, omnipotens Filius, omnipotens [et] Spiritus Sanctus.

14.Et tamen non tres omnipotentes, sed unus omnipotens.

15.Ita Deus Pater, Deus Filius, Deus [et] Spiritus Sanctus.

16.Et tamen non tres dii, sed unus est Deus.

17.Ita Dominus Pater, Dominus Filius, Dominus [et] Spiritus Sanctus.

18.Et tamen non tres Domini, sed unus [est] Dominus.

19.Quia, sicut singillatim unamquamque personam Deum ac Dominum confiteri christiana veritate compelimur:

20.Ita tres Deos aut [tres] Dominos dicere catholica religione prohibemur.

21.Pater a nullo est factus: nec creatus, nec genitus.

22.Filius a Patre solo est: non factus, nec creatus, sed genitus.

23.Spiritus Sanctus a Patre et Filio: non factus, nec creatus, nec genitus, sed procedens.

24.Unus ergo Pater, non tres Patres: unus Filius, non tres Filii: unus Spiritus Sanctus, non tres Spiritus Sancti.

25.Et in hac Trinitate nihil prius aut posterius, nihil maius aut minus:

26.Sed totae tres personae coaeternae sibi sunt et coaequales.

27.Ita, ut per omnia, sicut iam supra dictum est, et unitas in Trinitate, et Trinitas in unitate veneranda sit.

28.Qui vult ergo salvus esse, ita de Trinitate sentiat.

29.Sed necessarium est ad aeternam salutem, ut incarnationem quoque Domini nostri Iesu Christi fideliter credat.

30.Est ergo fides recta ut credamus et confiteamur, quia Dominus noster Iesus Christus, Dei Filius, Deus [pariter] et homo est.

31.Deus [est] ex substantia Patris ante saecula genitus: et homo est ex substantia matris in saeculo natus.

32.Perfectus Deus, perfectus homo: ex anima rationali et humana carne subsistens.

33.Aequalis Patri secundum divinitatem: minor Patre secundum humanitatem.

34.Qui licet Deus sit et homo, non duo tamen, sed unus est Christus.

35.Unus autem non conversione divinitatis in carnem, sed assumptione humanitatis in Deum.

36.Unus omnino, non confusione substantiae, sed unitate personae.

37.Nam sicut anima rationalis et caro unus est homo: ita Deus et homo unus est Christus.

38.Qui passus est pro salute nostra: descendit ad inferos: tertia die resurrexit a mortuis.

39.Ascendit ad [in] caelos, sedet ad dexteram [Dei] Patris [omnipotentis].

40.Inde venturus [est] judicare vivos et mortuos.

41.Ad cujus adventum omnes homines resurgere habent cum corporibus suis;

42.Et reddituri sunt de factis propriis rationem.

43.Et qui bona egerunt, ibunt in vitam aeternam: qui vero mala, in ignem aeternum.

44.Haec est fides catholica, quam nisi quisque fideliter firmiterque crediderit, salvus esse non poterit.

[7] 1.Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων. 2. Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι οὗ τὰ πάντα ἐγένετο. 3.Τὸν δι ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα. 4.Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου, καὶ παθόντα καὶ ταφέντα. 5.Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς. 6.Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός. 7.Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

8.Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν. 9.Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν. 10.Ὁμολογῶ ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν. 11.Προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν.12.Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος. Ἀμήν.

[8] Vezi pe larg la Pr. Prof. 1. Rămureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, în «Studii teologice», XXIX (1977), nr. 12, pp. 15-60; Idem, Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol. (381), în «Ortodoxia» XXXIII (1981), nr. 3; pp. 285-336

[9] Karl Christian Felmy, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Ed. Deisis, 2004, pp. 160-161.

[10] Pr. Prof.dr. Ene Branişte, Liturgica Generala, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1980, p. 348

[11] Pr. Prof. Dr. Grigorie T. Marcu “Trei portrete neotestamentare: Iuda Iscarioteanul, Pilat din Pont şi Claudia Procula”, în MA, an. III, 1958, nr. 3-4,p. 190-201; Pr. Matei Paslaru, „Pilat din Pont, Pilat Ponteanul ori Ponţiu Pilat ?”, S.T. 7-8, 1956, p. 487-497.

[12] Termenii au fost verificaţi după G.W.H. Lampe, A Patristic Greek Lexicon, Oxford, 1961, pp. 110, 137, 146; tot despre aceste diferenţe vezi şi Hierotheos VLACHOS, Predici la Marile Sărbători, Galaţi, 2004, p. 259.

[13] cf. Cartea deschisă a Împărăţiei, Bucureşti 2005, p. 184

[14] Există şi alte voci care pretind că acest lucru nu ar fi posibil deoarece termenul „apostolic(ă)” nu rimează cu termenul antecedent „sobornicesc/ sobornicească” (la moment neschimbabil). În astfel de argumentări trebuie să ţinem seama ca Simbolul de credinţă nu este o poezie unde rima este absolut necesară.

[15] Talcuirea Sfintei Liturghii, Editura Mitropolia Olteniei, 2005, p. 95

[16] Comentariu liturgic, Editura Mitropoliei Olteniei, 2005, p. 79

[17] Tratatul asupra tuturor dogmelor credintei noastre, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor, 2003, p. 55