CONFERINŢĂ PREOTEASCĂ DE TOAMNĂ

Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului

Protopopiatul Ortodox Român Baia Mare

Str. Gheorghe Doja, Nr. 8, Tel/Fax: 0262 21 24 95

Web: protopopiatul-baia-mare.ro

E-mail: protopopiatulbaiamare@yahoo.com

Nr. 595/03 octombrie 2011

PREACUCERNICE PĂRINTE

Cu deosebită bucurie Vă aducem la cunoştinţă că în ziua de marţi, 18 octombrie 2011, ora 9³⁰, la Catedrala Eparhială “Sfânta Treime” din Baia Mare, va avea loc conferinţa preoţească cu tema: “Taina Nunţii: taina unirii omului cu Veşnicia”.

Conferinţa va fi prezidată de către P.S. Sa Iustin Hodea Sigheteanul. Vă rugăm să Vă prezentaţi cu punctualitate la ora fixată, în ţinută canonică.

Aşteptându-vă cu drag, Vă mulţumim pentru înţelegere şi colaborare!

Taina Nunţii: taina unirii omului cu Veşnicia

Pe drumeaguri numai sieşi cu putinţă, gândul izbuteşte să se furişeze până-n clipa tainică a Începutului; mirabila clipă în care din dorirea şi agrăirea Atotputernicului toate au irupt din genunea nefiindului, începând “să fie”. Iar în urma tuturor celor create, aidoma unui mugur de lumină în oceanul întunericului cosmic s-a iţit şi omul. Singur, cumplit de singur a rezultat omul din mâna Creatorului său; atât de răvăşitoare îi era condiţia în ipostasul masculin, încât Dumnezeu Însuşi conclude că: „nu este bine să fie omul singur” (Fc 2, 18). Exprimat în dimensiunea-i masculină, ar fi fost o făptură expusă riscului de a cădea prin superbia unicităţii. Neîndoielnic, ar fi fost o făptură puternică, întrucât avea capacitatea „să le supună şi să le stăpânească pe toate” (Fc 1, 28). Dar era şi extrem de vulnerabil, tocmai din pricina acestei superiorităţi, care lesne-l putea prăvăli într-un soi de monism rigid; puterea şi răceala perfecţiunii neînmuiate de nimic putându-se transforma în adevărate năpaste. Căderea lui s-ar fi produs nu pe dimensiunea „slăbiciunii” numită femeie, ci ar fi venit din excesul de putere, fapt care l-ar fi azvârlit acolo unde domneşte implacabil şi rece „nimeni” (Mt 8, 28).

Îngerul orgoliului suprem cade pe această dimensiune a superbiei. Fiind furat de propria-i strălucire, se izolează într-un spaţiu iluzoriu, „în cer, deasupra stelelor, voind să fie asemenea Celui Preaînalt” (Is 14, 13-14). Asemenea Lui, dar fără El! Restrâns la ipostasul masculin, omul primordial ar fi fost nu numai expus riscului căderii prin singurătate şi exces de putere, dar nici nu ar mai fi reflectat în el Chipul divin. Creat după asemănarea Arhetipului în Trei Ipostaze: icoana supremă a iubirii, omul este şi el o imagine a Dumnezeului Triunic, vădindu-se în profunzimea sa o entitate comunială. Fiinţă spre celălalt prin excelenţă, el nu-şi poate defini conturul decât raportându-se la o altă existenţă. Având o fire „atât de minunat alcătuită” (Ps 138, 6), îşi relevă profunzimea prin raportare la un altul; smuls din această relaţie se rostogoleşte în absurd. Omul e tâlcul universului, inima care pompează sens în toate ungherele sale şi întreg universul tălăzuieşte-n fiinţa lui; în om intersectându-se toate furtunile şi sensurile lumii. În planul său orizontal se află celălalt, în care se reflectă planul vertical unde veşniceşte Celălalt, iar în cel al profunzimii lăuntrice adastă cestălalt, adică eu. Cestălalt, eu însumi, mă descopăr în adâncimea propriei mele taine, oglindindu-mă în celălalt şi vădindu-mă, prin celălalt, în dependenţa de Supremul Celălalt. Pe dimensiunea orizontală, celălalt în dreptul bărbatului e femeia, singura făptură din univers care se poate cumineca din taina făpturii sale. În superba-i aventură întru aflarea rostului propriu, atunci când îşi părăseşte obârşia familială şi purcede spre o altă întemeiere, dorindu-se după femeia sa, bărbatul îşi vădeşte deschiderea spre alteritate, identificându-se prin celălalt, adică prin femeie, tot în dimensiunea verticală; întrucât existenţa celuilalt se justifică numai din prisma lui Dumnezeu ca Supremul Celălalt.

Aspectele mai sus-amintite se regăsesc şi îşi găsesc confirmarea în evenimentul din Cana Galileii, prin intermediul căruia Hristos consfinţeşte legătura dintre bărbat şi femeie, înălţând-o din ordinea naturală, în cea a harului, prin însăşi prezenţa şi participarea Sa la evenimentul respectiv. Săvârşind atunci şi acolo prima Sa minune şi dând celor doi miri să bea din vinul iubirii, arată că îi conferă un statut nou vieţii omeneşti, prin reaşezarea ei în ordinea divină. Oricum, nu-i deloc întâmplătoare prezenţa lui Iisus în contextul respectiv, prin aceasta afirmând trebuinţa revenirii căsătoriei la starea ei dintru-nceput. Toate devierile, răstălmăcirile şi deformările câte vor fi fost sau vor mai fi pe seama legăturii dintre bărbat şi femeie s-au născut din “învârtoşarea inimii omeneşti” (Mt 19, 8). Răspunzând la întrebarea fariseilor, referitoare la chestiunea în speţă, le spune că: “Acela Care i-a făcut de la-nceput, bărbat şi femeie i-a făcut. Şi a zis: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup; aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt 19, 4-6). Prin acest răspuns Iisus afirmă unitatea celor doi; unitate întemeindu-se pe faptul că Dumnezeu a creat omul în cele două ipostaze ale sale, adică, bărbat şi femeie. Şi prin urmare, cei doi, prin căsătorie se completează într-un mod atât de total, încât alcătuiesc o unitate pe care nu o mai poate anula decât moartea, deci atunci când “căsătoria e considerată stinsă” (Rm 7, 2).

Dacă Biserica Ortodoxă face un pogorământ în cazul în care unul din cei doi rupe unitatea căsătoriei, prin adulter bunăoară, ţine seama de îngrădirile şi scăderile naturii umane. Numai că, în atari situaţii, respectiv în cea a căsătoriei de a doua ori în a celei de a treia, le cere pocăinţă celor în cauză, precum şi oprirea de a se împărtăşi pe o perioadă de doi ani, pentru cei aflaţi la a doua căsătorie, şi de cinci ani, pentru cei aflaţi la cea de a treia. Fapte confirmate şi de rugăciunile rostite de preot cu ocazia săvârşirii Tainei Cununiei: “Stăpâne iartă fărădelegile robilor Tăi, chemându-I pe dânşii la pocăinţă şi dă-le iertarea greşelilor, curăţirea păcatelor, celor de voie şi celor fără de voie, Cel ce ştii neputinţa firii omeneşti”.

Această mirifică unitate rezultată în urma căsătoriei unui bărbat cu o femeie e mai mult decât o unitate fiziologică, fiindcă nu se bazează strict pe legătura trupească dintre cei doi, ci mai cu seamă pe afinităţi de natură spirituală şi, pe acest temei, primeşte binecuvântarea Bisericii. Altminteri, bazată pe satisfacerea poftelor trupeşti, motivaţii pecuniare ori altele de indiferent ce natură, legătura dintre cei doi repede alunecă în forme aberante ori se destramă de-a dreptul. Celălalt nu-i un perete opac, ci are o adâncime spirituală, ceea ce face ca şi trupul să devină un mijloc de a-şi releva bogăţia lăuntrică. Din perspectiva unor atari nuanţe căsătoria se constituie într-o adevărată taină a unităţii duale, actualizându-şi virtualităţile pe întreg parcursul vieţii celor doi. Din această unitate duală se naşte responsabilitatea faţă de celălalt, în care se străvede prezenţa Supremului Celălalt. În măsura în care celălalt îşi descoperă profunzimea spirituală, Îi devine tot mai transparent lui Hristos, Care-i garantează valoarea eternă ca om, întrucât El Însuşi S-a făcut om. În acest fel, Taina căsătoriei ca unitate indisolubilă alcătuită de bărbat şi femeie se spiritualizează, devenind taină întru Hristos; unitatea lor întru Hristos constituind o Biserică mică sau o parte a Bisericii. Biserica e constituită din astfel de unităţi, adică ale celor căsătoriţi prin puterea şi binecuvântarea Duhului Sfânt, Care suflă în Biserică. De aceea: “taina aceasta este mare în Hristos şi în Biserică” (Ef 5, 32). Fiindcă numai în Hristos şi în Biserică cei doi pot ajunge la intimitatea supremă, descoperindu-se unul altuia până la a deveni un alt “eu” al celuilalt. În acest sens Sfântul avvă Ioan cu gură de aur, spune că: “cel iubit devine pentru cel ce îl iubeşte identic cu sine. Însuşindu-şi iubirea celuilalt, cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai sunt două persoane deosebite, ci un singur om” (1).

Deşi aspectele mai sus-pomenite lasă impresia că religia creştină e într-o oarecare măsură nerealistă, totuşi lucrurile nu stau deloc aşa. Creştinismul nu ignoră, nici nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie. Dovada în acest sens oferind-o înseşi rugăciunile de la cununie, care nu evită să vorbească despre atari aspecte ţinând de concretul vieţii umane. Biserica săvârşeşte Taina căsătoriei şi pentru a da un sens satisfacerii acestei preaomeneşti trebuinţe, însă considerând-o tot ca pe un mijloc de apropiere şi promovare a unirii sufleteşti dintre cei doi. Ea nu cunoaşte şi nici nu recunoaşte decât două atitudini faţă de pofta trupească. Respectiv: înfrânarea totală în afara căsătoriei sau o acceptare a satisfacerii ei, înţeleasă ca mijloc de unire sufletească. De aici decurge neprihănirea patului de care se vorbeşte în rugăciunile de la cununie sau castitatea conjugală, Biserica atribuind în mod evident căsătoriei o castitate, prin faptul că o consideră ca pe un alt drum spre curăţie şi, mai cu seamă, spre mântuire. Aşijderea castităţii monahale, şi cea presupusă de căsătorie e tot o libertate a spiritului uman, amândouă cerând jertfire de sine. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească înrobeşte, ducând la situaţia în care nu mai vezi în celălalt decât un instrument de satisfacere a plăcerilor proprii. De altminteri, aceasta constituie cauza principală a majorităţii căsătoriilor destrămate, situaţii îmbrăcând adesea aspecte tragico-burleşti, fapte consemnate cu promptitudine şi maliţie de mijloacele mass-media.

Asumându-şi întru totul afirmaţia paulină, că adică, „e bine pentru om să nu se atingă de femeie. Dar ca pază împotriva desfrâului, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei; că mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (1 Co 7, 1-2, 9), Biserica nu contestă importanţa legăturii trupeşti dintre bărbat şi femeie, dar nici nu o justifică în exclusivitatea ei. Declarând căsătoria ca un remediu împotriva arderii dificil de suportat ori a satisfacerii ei dezordonate, Sf. Ap. Pavel include în rostul căsătoriei şi pe acela de mijloc de transfigurare a unirii trupeşti. În acest sens, citatul de mai jos îl reproduc, punându-mă sub autoritatea aceluiaşi avvă cu rostire de aur, care afirma că: „două sunt motivele pentru care a fost instituită căsătoria. Anume ca, pe de o parte, să-l determine pe bărbat să se mulţumească cu o singură femeie. Iar, pe de altă parte, pentru a face copii. Important rămânând cel din urmă. Însă căsătoria nu presupune în mod absolut procreaţia, dovadă fiind multele căsătorii din care nu rezultă naşterea pruncilor. Iată de ce prima raţiune a căsătoriei e să reglementeze viaţa sexuală, mai ales acum când neamul omenesc a umplut tot pământul” (2).

Înţelesul evident al textului mai sus-invocat e acela că zămislirea şi naşterea pruncilor constituie mijlocul cel mai de seamă în consolidarea unităţii spirituale dintre cei doi soţi. Iar dacă Sf. Ioan completează, afirmând despre căsătorie că „nu presupune în mod absolut procreaţia”, de bună seamă că avea în vedere acele situaţii excepţionale, în care lipsa pruncilor se datorează imposibilităţii fiziologice, şi nicidecum voinţei lor exprese. Altminteri, când actul respectiv este evitat cu voie, căsătoria devine un prilej de satisfacere a poftei trupeşti, ceea ce neîndoielnic duce la situaţia în care „cei doi se vor unul pentru altul spre a-L înlocui pe Unul. Aceasta fiind coborârea la nivelul patimii, care nu-i decât o uzurpare a absolutului, adică dorinţa nebunească de a fi totul pentru celălalt. E, de fapt, reducerea la neantul lor comun şi autodevorator, întrucât cei doi nu se mai întâlnesc în iubire, ci se amestecă în păcat” (3). Ne aflăm, de bună seamă, înaintea celei mai tragice prăbuşiri a făpturii umane, atunci când celălalt se opacizează până la anularea chipului creat după asemănarea dumnezeiescului Chip, scufundându-se în non-umanitate; adică ajungând „numai trup” (Fc 6, 3); trup care, „deşi trăieşte, este mort” (Ap 3, 1).

Singura ieşire din atari situaţii nefericite, când lucrul respectiv e cu putinţă, biologic vorbind, îl constituie naşterea şi creşterea de prunci. Prin prunci cei doi soţi se deschid spre societate, de care au nevoie pentru a-i creşte, şi, mai cu seamă spre Biserică. De abia atunci când familia dobândeşte statutul de „celulă” a Bisericii, îşi relevă sensul plenar, anume, cel de „cruce”. Căsătoria în care cei doi nu-şi răstignesc statornic lăcomia şi autosuficienţa proprie şi nu se depăşesc pe ei înşişi prin această „năzuinţă”, nu-i o familie creştină. După învăţătura Bisericii, păcatul cel mai specific al familiei de astăzi nu-i neaparat divorţul sau lipsa de „acomodare” cu duhul secular sau „sălbăticirea spirituală” sau autoadorarea familiei, cât mai cu seamă refuzul de a vedea căsătoria orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, există o tendinţă păguboasă de a face totul, dacă trebuie chiar de a fura pentru familie, toate aceste năpaste venind din lipsa de sfială sfântă faţă de căsătorie. E ceea ce face ca divorţul să apară în aceste vremi de descumpănire morală aproape ca un fapt firesc, întrucât se ajunge cu mult prea multă uşurinţă la destrămarea atâtor familii. Cu alte cuvinte, este vorba de autoidolatrizarea omului, cu consecinţa-i imediată: refuzul de a purta crucea familiei: „căsătoria încheindu-se între două persoane, iar fidelitatea lor comună faţă de un al treilea, adică faţă de Dumnezeu, e singura lor posibilitate prin care se pot păstra într-o adevărată unitate între ei şi Dumnezeu” (4).

Vom înţelege cu şi mai multă limpezime aspectele legate de căsătorie şi unitatea familiei, dacă vom zăbovi niţel asupra rânduielii Tainei Cununiei ca atare. Adevăratul săvârşitor al tainei este Hristos, iar în chip văzut preotul, prin mijlocirea căruia El pecetluieşte prin sfinţire legătura naturală dintre bărbat şi femeie. Şi tot prin oficiul preotului căsătoria se inserează ca celulă vie în trupul Bisericii.

Primitorii tainei sunt doi credincioşi ai Bisericii Ortodoxe, de sex diferit, necăsătoriţi, din care niciunul nu a mai fost căsătorit bisericeşte mai mult de trei ori şi care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci. Căsătoriile mixte, între ortodocşi şi eterodocşi, sunt îngăduite cu condiţia ca pruncii rezultaţi în urma respectivei căsătorii să fie botezaţi şi crescuţi în credinţa ortodoxă, iar rânduiala Tainei să se săvârşească după ritualul Bisericii Ortodoxe.

Rânduiala în sine a Tainei e precedată de logodnă, care constituie o făgăduinţă a celor doi de a se uni în vederea căsătoriei, fiind şi ea binecuvântată de Biserică. Dacă începutul rânduielii logodnei îl face preotul prin binecuvântarea mică, deci ca la o ierurgie, în schimb, Taina Cununiei o începe prin binecuvântarea mare, ca şi la celelalte Taine. Şiragul de rugăciuni rostite de preot, marchează intrarea propriu-zisă a celor doi soţi în Biserică. Astfel, în prima rugăciune, preotul Îi cere lui Hristos să fie de faţă, ca şi la nunta din Cana, dându-le celor ce se cunună: „viaţă paşnică, lungime de zile, minte întreagă, dar de prunci, belşug din roadele pământului, ca să dea şi celor lipsiţi”. Însă mai presus de orice, se cere dragostea unuia faţă de celălalt şi ferirea de ispita infidelităţii. În cea de a doua rugăciune, se amintesc greutăţile ce pot interveni în familie pe parcursul timpului. De aceea se invocă crucea ca simbol al familiei creştine, pe care soţii trebuie să o ducă cu răbdare şi credinţă în Dumnezeu, „ca să ia cunună în cer”. Se mai cere apoi: „întocmirea într-un gând a sufletelor şi a trupurilor”, întrucât căsătoria e împlinită prin armonia dintre cei doi. În cea de a treia rugăciune se cere: „încununarea într-un trup”, unirea lor trupească întemeindu-se pe unitatea de gând şi inimă. Din aceasta izvorând „simfonia căsătoriei” de care vorbeşte P. Evdokimov într-una din lucrările sale. După citirea celei de a treia rugăciuni, preotul aşază cununiile pe creştetele mirilor. Mai întâi pe al mirelui, apoi pe al miresei, momentul acesta constituind actul central al Tainei. Cununa constituie semnul măririi şi al cinstei, aşa cum se spune în rugăciunea imediat următoare: „Doamne, Dumnezeu nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Mărirea şi cinstea mirilor fiind văzută de Dumnezeu şi de oameni, deopotrivă, şi constă în iubirea şi fidelitatea celor doi şi în jertfirea unuia pentru altul. Dar cununa e şi un semn al seriozităţii, al maturităţii şi al răspunderii, căci din acest moment cei doi au ieşit de sub purtarea de grijă a părinţilor, primind răspunderea comună pentru propria lor familie şi pentru copii care li se vor naşte în viitor. Creat să fie „împăratul” creaţiei omul îşi împlineşte această demnitate, în primul rând şi în concret, prin asumarea responsabilităţii legate de familia sa, în care sunt implicate şi responsabilităţile faţă de societate, cât şi faţă de Biserică.

Dar cununiile se dau mucenicilor pentru răbdarea în credinţă, şi mai cu seamă pentru jertfele lor. Având de răbdat asaltul multor ispite de-a lungul vieţii conjugale şi asumându-şi aceste greutăţi cu credinţă în Dumnezeu, cei doi soţi vor putea dobândi şi ei cununa măririi depline. Mărirea izvorând din suportarea unei asceze concretizată prin răbdare şi înfrânare, acesta fiind sensul din adânc al gestului însemnării cu semnul sfintei cruci cu cununiile pe feţele celor doi miri. După citirea Apostolului şi a Evangheliei, în rugăciunile următoare preotul cere iarăşi: „păzirea cinstită a nunţii lor”. După care le dă să bea vin dintr-un pahar comun, arătându-le că se pot împărtăşi din dulceaţa dragostei şi a bucuriei în viaţa familiei numai laolaltă. Apoi, preotul dimpreună cu naşii, îi conduc pe miri de jur-împrejurul tetrapodului, de trei ori, gest simbolizând faptul că: „drumul vieţii conjugale nu-i un simplu parcurs, ci un drum plasat pe axa veşniciei. De acum drumul lor comun fiind aidoma axei nemişcate a unei roţi care se învârteşte în jurul lui Dumnezeu” (5). Tot cu acelaşi prilej se cântă imnul de bucurie al lui Isaia pentru zămislirea lui Emanuel în pântecele Fecioarei, căci acum se pune temeiul unor oameni noi care devin chipuri ale lui Hristos cel întrupat. Iar cei ce se vor naşte din căsătoria lor, vor deveni şi ei membrii ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Faptul că sunt invocaţi sfinţii mucenici, ca prin rugăciunile lor să se mântuiască sufletele celor ce se cunună, constituie pentru miri un îndemn de a-i imita şi de a fi asemenea sfinţilor şi mucenicilor prin răbdare şi credinţă. În viaţa familiei bucuria naşterii de prunci şi a iubirii între soţi nu sunt cu putinţă fără înfrânări, dureri, ispite şi strădanii. Interesant e faptul că acelaşi imn se cântă şi la săvârşirea Tainei Botezului precum şi la cea a Hirotoniei, avându-se în vedere, şi cu aceste ocazii, naşterea de noi membrii ai Împărăţiei lui Dumnezeu, cât şi creşterea lor viitoare, care nu-i lipsită de eforturile înfrânării, ale răbdării şi ale jertfei. Luând apoi cununile de pe capul mirilor, preotul vorbeşte din nou despre mărirea lor, fiindcă ei vor purta în chip nevăzut toată viaţa cununile, dar numai dacă vor trăi în iubire adevărată, în curăţie, în fidelitate, în răspundere şi respect reciproc. Cu aceste cununi vor merge chiar în Împărăţia cerurilor, conform rugăciunii rostite mai departe de preot: „Dumnezeule primeşte cununile lor în Împărăţia Ta, păzindu-i nespurcaţi, fără prihană şi nedespărţiţi”. În otpustul rânduielii Tainei nunţii sunt pomeniţi sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, dimpreună cu sfântul mucenic Procopie. Indiciu clar al faptului că cei cununaţi sunt ridicaţi la cinstea împărătească şi la purtarea greutăţilor aidoma mucenicilor. Bucuria împărtăşirii lor de cele bune şi înălţarea la dragostea curată şi desăvârşită sunt cu putinţă numai prin lupta împotriva greutăţilor înfrânării şi ale răbdării. Din povara acestora izvorând dulceaţa unirii trupeşti şi sufleteşti, care are un rol important în spiritualizarea şi împlinirea căsătoriei. Altminteri, cine aşteaptă numai fericire şi plăcere de la căsătorie, nu o va putea suporta mult timp.

Pr. Nicolae Stoia

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a doua, Ed. IBMBOR, Buc., 1994, p. 187.

2. Ibidem, p. 209.

3. O. Clement, Trupul morţii şi al slavei, Ed. Christiana, Buc., 1996, p. 48

4. Al. Schmemann, Euharistia – Taina împărăţiei, Ed. Anastasia, Buc., 1994, p. 98.

5. P. Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Buc., 1992, p. 87.