Conferinta preoteasca

PREACUCERNICI PARINTI

Cu deosebită bucurie Vă aducem la cunoştinţă faptul că în ziua de luni, 13 mai 2013, ora 9³⁰, va avea loc la Catedrala Eparhială “Sfânta Treime” din Baia Mare conferinţa preoţească cu tema: “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, promotori ai libertăţii religioase”.

Conferinţa va fi prezidată de către P.S. Sa Iustin Hodea Sigheteanul. Vă rugăm să Vă prezentaţi, cu punctualitate la ora fixată, în ţinută canonică.

Aşteptându-vă cu drag, Vă mulţumim pentru înţelegere şi colaborare!

Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, promovatori ai libertăţii religioase

Conferinţă preoţească, mai 2013

Pr. lect. Univ. Dr, Dorinel Dani

Se vor împlini în acest an, pe 22 mai, 1676 de ani de la trecerea din această lume a marelui împărat Constantin, şi (aprox.) 1684 de ani de la moartea mamei sale Elena. Cinstindu-i ca „sfinţi întocmai cu Apostolii”, Biserica noastră recunoaşte meritele celor doi pentru existenţa Bisericii creştine de azi. Cinstindu-le memoria, şi prin această conferinţă, nu facem altceva decât să ne aducem aminte de „mai marii noştri” pe care Bunul Dumnezeu i-a învrednicit cu nemurire pământească şi cerească.

Înainte de a prezenta meritele pentru care au fost canonizaţi, se cuvine să facem o scrtă trecere în revistă a vieţii lor, urmând să punctăm în baza documentelor disponibile cele mai însemnate momente (din punct de vedere creştin) din viaţa lor.

Împărăteasa Elena.

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta (cca. 248-cca. 329) s-a născut, după datele furnizate de Procopie de Caesareea, în oraşul Drepanon (azi Karamiirsel) în Bythinia (în nord-vestul Asiei Mici), căruia mai târziu Constantin i-a schimbat numele în Helenopolis, în onoarea mamei sale.

Majoritatea datelor istorice converg spre ipoteza că Elena a avut un statut social umil. Sf. Ambrozie de Milano afirmă că ea era o stabularia, o servitoare într-un han sau tavernă¹.

O legendă ulterioară, foarte puţin credibilă, menţionată de Geoffrey de Monmouth (cronicar şi episcop anglo-normand din secolul al XII-lea), pretinde că era fiica regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constanţiu I Chlor pentru a evita escaladarea războaielor dintre britani şi Roma. Monmouth spune ca ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu avea fraţi care să moştenească tronul Britaniei².

Pentru calităţile ei, pe când nu împlinise 20 de ani, a fost luată în căsătorie de către tribunul Constanţiu Chlor, trecându-se peste cutuma de a-şi lua soţie dintre fetele sărace. La un an după căsătoroie, în 272, s-a născut Constantin, viitorul împărat.

Atunci când Constanţiu Chlor a ajuns „Augustus” împreună cu Galeriu – în anul 292, a fost silit să o repudieze pe Elena, pentru a se căsători cu Teodora, fiica vitregă a lui Maximianus Herculius (împărat al Apusului), femeie cu un statut social pe măsura lui.

Părăsită de Constanţiu, Elena a îndrăgit credinţa creştină. Principala sa preocupare a fost educaţia fiului său, căruia s-a străduit să-i sădească în inimă dragostea şi gustul pentru virtute, pregătindu-l pentru a fi un merituos succesor al tatălui său³.

La vârsta de 33 de ani, Constantin a fost însărcinat să conducă armatele romane în Britania şi, când tatăl său a murit, în 306, legiunile britanice l-au aclamat ca „Augustus”. Ceremonia de încoronare ca împărat a avut loc în catedrala din York (în Nord-Estul Angliei). La scurtă vreme a chemat-o lângă el pe mama sa, Elena, căreia i-a dat titlul de Nobilissima Femina – „Doamna Preanobilă”. După ce Constantin a devenit „totius orbis imperator” – împărat al întregului pământ -, Elena va primi cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie: titlul de „Augusta”.

În ceea ce priveşte încreştinarea ei şi influenţa pe care a avut-o asupra familiei ei, există câteva păreri pe care le vom analiza aici.

Sfânta Elena s-a bucurat de toate onorurile împărăteşti. În toate provinciile era aclamată ca împărăteasa „augusta”, avea drepturi depline asupra vistieriei împărăteşti, iar împăratul a poruncit ca pe unele monede să fie gravat chipul celeia care i-a dat viaţă. Această atitudine favorabilă faţă de mama sa ar fi determinat-o pe aceasta, după părerea lui Eusebiu de Caesareea, să respecte şi ea Evanghelia lui Hristos⁴. De aici s-ar deduce că tânărul împărat Constantin era deja creştin atunci când a fost proclamat împărat -ceea ce este incert.

O altă varianta reiese din cărţile de cult. Astfel, sinaxarul zilei de 21 mai lasă să se înţeleagă că aplecarea împăratului spre credinţa creştină este o moştenire de la tatăl său, Constanţiu Chlor, care, deşi a împărăţit împreună cu marii prigonitori Diocleţian şi Maximian Herculius, s-a arătat plin de blândeţe faţă de creştini, întrebuinţându-i pe cei ce luptau pentru credinţa în Hristos ca sfetnici şi slujbaşi la curtea împărătească. „Constanţiu – spune sinaxarul -învăţând buna cinstire pe Constantin, fiul său cel iubit, l-a lăsat „diadoh” (aici sensul este de moştenitor, urmaş) al împărăţiei sale în ostroavele Britaniei”⁵. Deşi închinător la idoli, Constanţiu nu dădea prea multă importanţă slujbei idoleşti, ci îşi punea nădejdea în Dumnezeu Cel Preaînalt. De aceea, „El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli”⁶.

Analizând datele de mai sus ajungem la concluzia că ortodoxia credinţei lui Constantin ar fi rodul unei educaţii alese predate de tatăl său şi că el ar fi contribuit şi la creştinarea mamei, ceea ce este cu totul străin învăţăturii transmise în Biserica Ortodoxă de-a lungul timpului, care o consideră pe împărăteasa Elena izvorul desăvârşirii spirituale a fiului ei. Este posibil ca istoricii care au transmis aceste date să fi fost influenţaţi de obiceiul specific perioadei vechi de a scoate în evidenţă faptele oamenilor doar pe linie paternă.

Rezolvarea dilemei vine din scrierile aghiografilor greci, care sunt de părere că „atitudinea indulgentă a lui Constanţiu Chlor faţă de creştini se datoreaza influenţei pe care a avut-o în viaţa lui prima soţie”. Luând în calcul şi această ultimă informaţie, vedem că Sfânta Elena este cea care a promovat virtuirea în spirit creştin atât în faţa soţului, dar mai ales înaintea fiului lor. Indiferent dacă s-a botezat la 60 de ani -cum zic unele izvoare- sau s-a botezat de tânără, împărăteasa Elena a fost sursa principală a introducerii şi dezvoltării Ortodoxiei în cadrul familiei sale împărăteşti.

În timp ce Constantin dădea noi speranţe de viaţă creştinilor în plan legislativ, Eusebiu de Caesareea ne spune că Elena se ocupa de organizarea operelor de binefacere şi de împodobire a lăcaşurilor sfinte: „Elena nu dădea uitării nici dovezile de credinţă în Dumnezeu: în biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând; casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate şi nu dădea uitării nici măcar lăcaşurile aflate în cele mai neînsemnate cetăţi. Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcute Lui.”⁷

Sfânta împărăteasă a ajuns în Palestina, unde a iniţiat săpături pentru descoperirea lemnului Sfintei Cruci şi a mormântului Domnului. Încurajată de buna reuşită, a continuat această căutare şi la Bethleem, unde a identificat locul naşterii lui Iisus, şi pe Muntele Măslinilor, locul unde Mântuitorul s-a înălţat la cer. Împodobirea Ţării Sfinte cu locaşuri de cult s-a dorit să fie semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu „pentru binefacerile revărsate asupra marelui împărat Constantin, precum şi asupra fiilor lui, preacucernicii cezari, nepoţii ei”.⁸ Ea este creditată, în mod tradiţional şi cu găsirea rămăşiţelor celor trei magi care, în prezent se găsesc în altarul celor Trei Magi din Catedrala din Köln.

Mama lui Constantin a participat la toate acţiunile de binefacere în folosul creştinilor persecutaţi, mutilaţi, lipsiţi de posibilităţi, înlăturaţi din serviciul public.

Virtutea prin care se distingea Sfânta Elena era milostenia. „Virtutea milosteniei, spun aghiografii greci, caracteriză viaţa de zi cu zi a sfintei şi era aşa de des pusă în valoare, la fel cum trupul se foloseşte de respiraţie pentru a trăi”. Istoricul Eusebiu adaugă: „Străbătând întregul Răsărit, înconjurată de strălucirea ce i-o aducea autoritatea împărătească, Elena împărţea în jur daruri din belşug, atât poporului de prin oraşe, cât şi oricărui inş care venea la ea să-i ceară; şi tot din belşug împărţea ea cu darnicu-i braţ şi unităţilor armate. Dar cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de unii cu daruri în bani, iar faţă de alţii, împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare sau de pătimirile lor din mine, a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi, în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun”.⁹

Eusebiu de Cezareea consideră că sfârşitul creştinesc al sfintei împărătese a fost răsplata binemeritată a credinţei sale şi a faptelor bune izvorâte din dreapta credinţă. Din această cauză ceasul morţii a găsit-o pe Sfânta Elena împăcată cu sine însăşi şi cu cei din jur, pregatită să lase în urmă viaţa pământească spre a o căpăta pe cea cerească. Izvoarele istorice mărturisesc o transfigurare minunată petrecută în viaţa împărătesei în ceasul morţii echivalentă cu o îngerească bucurie, fiindcă, „în timp ce se pregătea să fie primită de Mântuitorul ei în sufletul său, ea ajunsese de pe acum să se împărtăşească de nepieritoarea stare a îngerilor”. Moartea ei este aşezată fie la sfârşitul anului 329 fie la începutul anului 330.

Trupul împărătesei a fost adus sub escortă armată din Nicomidia la Constantinopol şi a fost depus în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria împăratului Constantin, apoi a fost adus la Roma. Tronul ei, bucăţi din Sfânta Cruce, mantia imperială şi o parte din sicriu se afla în mare cinste la Muzeul Vaticanului.

Împăratul Constantin cel Mare

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus¹⁰27 februarie¹¹272-22mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie306 d.Hr. şi care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constanţius Chlorus şi al primei sale soţii, Sfânta Elena, în vârstă de aproximativ 20-24 de ani la acea vreme. Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximianus Herculius. Theodora va da naştere la nu mai puţin de 6 copii, printre care şi Iulius Constanţius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul.

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Diocleţian din Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Diocleţian şi Maximian se decid să abdice împreună, Constanţius Chlorus urmându-i lui Maximian în poziţia de Augustus al Imperiului Roman de Apus. Deşi fiecare dintre noii auguşti aveau fii legitimi capabili de a fi numiţi în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin şi Maxenţiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsaţi la o parte în favoarea lui Severus şi a lui Maximin Daia. În aceste condiţii, Constantin părăseşte Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia. Pe de altă parte, Constanţius cade grav bolnav în timpul unei expediţii militare împotriva picţilor în Caledonia, şi moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). La puţină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constanţius îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuşi, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puţin nelegitimă. Pe când Constanţius, s-a aflat în poziţia de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar. Dar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignoră sistemul de succesiune stabilit în 305. De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă doar titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicţia lui Constantin asupra teritoriilor deţinute de tatăl său. Acelaşi, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (Augustus) al Imperiului de Apus.¹²

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania şi Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staţionată pe de-a lungul frontierei de pe Rin). Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situaţie de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, oraşele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin şi de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 şi 316, îşi stabileşte reşedinţa principală în oraşul Trier.

Imediat ce Constantin a devenit împărat, a abandonat campania începută de Constanţius în Britania şi s-a reîntors în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor. Va întreprinde o altă expediţie victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-şi consolideze prezenţa în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreaţă permanentă pe malul drept al fluviului. O altă campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Constantin cel Mare a fost un om providenţial pentru Biserica creştină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul său la tron, Maxenţiu – s-a produs convertirea sa.

Istoricii bisericeşti Eusebiu de Caesareea şi Lactanţius afirmă că în ajunul bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia in hoc signo vinces („prin acest semn vei învinge”). Noaptea, în vis, i s-a arătat însuşi Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte¹³. Steagul cu monograma creştină s-a numit labarum.

Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldaţi împotriva celei a lui Maxenţiu, de 150 000 de soldaţi, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu. Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripţia de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturiseşte că a câştigat lupta instinctu divinitatis („prin inspiraţie divină”).

Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creştinilor, el fiind mai înainte, ca şi tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).

În februarie 313, împăratul Constantin cel Mare a formulat Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum) împreună cu Licinius, prin care creştinismul devine „religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu.¹⁴ Edictul a fost promulgat oficial la Nicomidia pe 11 iunie 313. Textul edictului ni s-a păstrat în două versiuni latine una la Eusebiu¹⁵ iar cealaltă în lucrarea „Despre moartea persecutorilor” a lui Lactanţiu¹⁶ Mai mult, convins de valoarea religioasă şi morală a creştinismului, l-a recomandat tuturor. Nu l-a declarat religie de stat – cum greşit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.¹⁷

Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea primului Sinod Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraş trac Bizantyon, numit apoi Constantinopolis „oraşul lui Constantin”) în 330 etc.

Prin Edictul de la Milan din anul 313 şi prin alte scrisori, edicte şi legi, Constantin devine protector al creştinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creştine, scuteşte pe preoţi de obligaţia funcţiilor municipale şi le acordă subvenţii. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu). Îmbunătăţeşte tratamentul în închisori, uşurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor şi preoţilor libertatea de a sluji în biserici. Protejează, apoi, prin lege pe săraci, orfani şi văduve, modifică legislaţia privind căsătoria, îngreunează divorţul, pedepseşte adulterul, atribuie Bisericii creştine casele imperiale de judecată (basilikos oikia), care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică. A generalizat în 321 duminica drept zi de odihnă în imperiu, când soldaţii puteau asista la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creştin.¹⁸

Împăratul şi familia sa s-au implicat moral şi material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari şi mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Constantinopol, Nicomidia, Tyr etc.

Din dorinţa de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care îl socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui. Aici a participat nemijlocit la lucrările de deschidere şi închidere a Sinodului rostind două cuvăntări pline de sfaturi şi îndemnuri.¹⁹ Sub influenţa sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului. Acelaşi Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paştilor -prima duminică după lună plină după echinocţiul de primăvară- şi a dat 20 de canoane bisericeşti. Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învăţat despre modestia şi credinţa minunată a sfântului Spiridon al Trimitundei, despre puterea rugăciunii şi adâncimea evlaviei sfântului Alexandru al Alexandriei şi despre bărbăţia evanghelică a sfântului Nicolae al Mirei din Lichia.

Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Cu osteneală şi rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reuşit sa afle Sf. Cruce care a fost înălţată solemn în văzul poporului creştin de Episcopul cetăţii Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.

Tot el a hotărât sa zidească o nouă capitală, „oraşul lui Constantin”, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanţ, Constantin a reuşit să facă o capitală de imperiu creştin, cu biserici minunate – ca aceea a Sfinţilor Apostoli sau ca aceea a”Sfintei Înţelepciuni”- oraş strategic, de un pitoresc deosebit. Mai târziu a fost numit „Roma cea nouă”, umbrind Roma antică. Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al al Sinodului II Ecumenic din anul 381 şi prin canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic din 451.

Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creştinismului a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă şi chiar privilegiată în imperiu şi a asigurat unitatea Bisericii creştine. De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat şi proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinţi sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”.

I s-a reproşat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morţii şi că a păstrat titlul de „pontifex maximus”. În primele veacuri ale creştinismului însă, mulţi catehumeni (cei care doreau să se boteze şi erau în stadiul de învăţare a normelor credinţei creştine) amânau botezul cu anii; acest lucru l-a făcut şi împăratul. Iar dacă ar fi renunţat la titlul mai sus numit şi-ar fi ridicat un rival la tron puternic şi păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.

Primul împărat creştin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voinţă, un înţelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuţii care au tulburat-o, de la Nero până la Diocleţian. Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor la 22 mai 337 şi a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele şi serviciile aduse creştinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinţilor, împreună cu mama sa, sfânta Elena, şi numindu-l eis apostolos – „cel întocmai cu Apostolii”, atribuindu-i-se înţelepciunea lui Solomon şi blândeţea lui David.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de toleranţădin anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creştine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum şi pentru organizarea primului Sinod ecumenic în anul 325; aceste acţiuni fiind considerate factorii majori ai răspândirii religiei creştine. Reputaţia sa de primul împărat creştin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanţiu şi Eusebiu de Caesareea până în timpurile noastre, deşi în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităţilor păgâne, precum şi de faptul că s-a botezat abia spre sfârşitul vieţii.

Pentru toate acestea, Biserica îl cinsteşte în rândul sfinţilor, în ceata drepţilor, prăznuindu-lîmpreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 21 mai.

Bibliografie

1-Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea a întâia –Istoria bisericească, Traducere, Studiu, Note şi comentariu de Pr. Prof. T. Bodogae, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 13, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1987;

2- IDEM -Scrieri, partea a doua, Viaţa lui Constantin cel Mare, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere şi note de Radu Alexandrescu, în colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 14, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1991;

3-Geoffry of Monmouth-History of the Kings of Britain-tradusă de Aaron Thompson, revizuită de J. A. Giles, In parentheses Publications, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 1999;

4-Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976;

5-La vie de Sainte Helene, mere du Grand Constantin, imprime a Chaalons, 1761;

6-Lenski, Noel, ed.,The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press, New York, 2006;

7-Mineiul lunii mai, ediţia a IlI-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1998;

8-Sfântul Ambrozie al Mediolanului –Cuvântare la moartea lui Teodosie, XII I;

9-Peter N. Stearns (ed.),The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001;

10-Vieţile Sfinţilor, vol, IX, Editura Episcopiei Romanului, 1998.

1 Cuvântare la moartea lui Teodosie, XII I

2Geoffry of Monmouth-History of the Kings of Britain-tradusă de Aaron Thompson, revizuită de J. A. Giles, In parentheses Publications, Medieval Latin Series, Cambridge, Ontario, 1999, p. 77.

3 La vie de Sainte Helene, mere du Grand Constantin, pp. 10-11

4Viaţa împăratului Constantin, în PSB, 14, 47.2, p.144

5 Mineiul lunii mai, p. 177

6 Vieţile Sfinţilor, p. 216. Textul este de fapt o preluare după Eusebiu de Caesareea.

7 Viaţa lui Constantin cel Mare, p. 143

8 Ibidem, p. 142

9Ibidem, p. 143

10 În (latină titlul imperial oficial al lui Constantin a fost IMPERATOR CAESAR FLAVIVS CONSTANTINVS PIVS FELIX INVICTVS AVGVSTVS, Imperator Caesar Flavius Constantinus Augustus, piosul, fortunatul, neînvinsul. După anul 312, el adaugă MAXIMVS („cel Mare”), pentru ca după anul 325 să înlocuiască invictus („neînvinsul”) cu VICTOR, deoarece invictus reamintea de Sol Invictus, Zeul Soare.

11 Au existat controverse privind data exactă a nașterii, dar majoritatea istoricilor moderni o consideră în anul 272 d.Hr.: Lenski, Noel, ed.,The Cambridge Companion to the Age of Constantine, Cambridge University Press, New York, 2006, p. 59.

12 Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman, Editura Minerva, Bucureşti, 1976

13Viaţa lui Constantin cel Mare, 28.2 şi 29 p.76-77.

14 Interesant este faptul că Eusebiu în Viaţa lui Constantin nu pomeneşte nimic despre acest edict desi în această lucrare laudă toate actele creştineşti ale împăratului. Despre acest edict pomeneşte, însă, în Istoria bisericească scrisă cu câţiva ani înainte.

15Istoria bisericească, Cartea a X-a, V, 4 (vezi PSB, 13, p. 380-382)

16Capitolul XLVIII.

17 Peter N. Stearns (ed.),The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001.

18Toate edictele şi epistolele împărăteşti cu privire la creştini le găsim în Istoria bisericească, Cartea a X-a, V, 4 şi u.

19 Textul lor integral a se vedea în Viaţa lui Constantin, op cit, III, 12.1-5, p. 130-131 şi 21.1-3, p. 135