|
Chipul nemuritor al omului
( Învierea Domnului 1994)
„Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim întru ea”. (Ps. 117,24)
Acum, când ne-a ajutat bunul Dumnezeu sa terminam Sfântul si Marele Post si am ajuns Ziua cea mare a Învierii Domnului e bine sa ne amintim înca o data, ca suntem o tara crestina, un popor crestin, binecuvântat si iubit de Dumnezeu. E bine sa ne amintim ca poporul român nu este crestin numai cu numele, numai de forma, si de aceea poporul nostru niciodata n-a facut de rusine pe Iisus Hristos, nici nu a patat numele cel preafrumos si sfânt de crestin Dreptcredincios. Eu ma rog cu umilinta mereu Prea bunului Dumnezeu sa ne ajute sa fim crestini cu fapta, crestini cu inima, crestini cu gândul, crestin cu vorba.
Zilele de post au fost întotdeauna pentru noi zile sfinte, zile de bucurie duhovniceasca. Pentru un crestin Dreptcredincios zilele de post nu sunt zile de tristete sau de chin, ci zile curate si senine, asa cum ne-a îndemnat Mântuitorul zicând: „Când postiti nu fiti tristi ca fatarnicii…” (Mt, 6,16-17).
Crestinul stie ca prin post si rugaciune se vindeca de tot ce-i râu si neplacut lui Dumnezeu (Mt 17, 21). Postul este o jertfa pe care un crestin o aduce lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste.
Prin înfrânare si prin post, prin cumpatare si rugaciune, noi ne facem partasi la patimile si suferintele Domnului nostru Iisus Hristos care si-a început activitatea publica, dupa ce a petrecut în pustie, în post si în rugaciune patruzeci de zile (Lc.4,2).
Prin post si rugaciune, îl biruim pe satana, si pornirile cele animalice ale trupului. Biruim placerile cele necurate si mândria lumii. Ne îmblânzim firea care este mereu nemultumita si razvratita împotriva rânduielilor si poruncilor lui Dumnezeu.
Prin post o parte din greutatea cea nefolositoare a trupului cade si sufletul si gândul se ridica usor spre cer, spre îngeri, spre Dumnezeu, de unde se coboara si se revarsa peste trupul si peste sufletul nostru o unda de lumina, o raza de liniste si bucurie, care ne da putere si har si binecuvântarea dumnezeiasca.
Roadele postului sunt multe si mari si nemuritoare, dintre care cel mai mare si mai sfânt dar al postului este învierea si viata vesnica. De aceea multumind lui Dumnezeu care ne-a ajutat pe multi sa petrecem Sfântul Post în cumpatare si în fapte bune, acum, în ziua aceasta luminata a Sfintelor Pasti, Biserica noastra ne cheama si pe cei ce am postit si pe cei ce nu am postit sa primim, în potirul sufletului nostru, viata din viata lui Hristos, care pentru noi s-a jertfit si a murit ca un om, si a înviat ca un Dumnezeu.
Dumnezeu Tatal a creat viata, Iisus Hristos s-a întrupat ca sa salveze si sa slujeasca viata, iar Duhul Sfânt, s-a coborât ca sa sfinteasca si sa umple de har viata.
Patimile, jertfa si moartea Domnului au rodit si izvorât viata lumii. Viata noastra fara Iisus Hristos ar fi sortita întunericului vesnic.
Pentru ca sa cunoasca lumea ca El este Domn si stapân al vietii si al mortii, Iisus Hristos, mai înainte de Învierea Sa, a chemat la viata câteva suflete care fusesera rapite de moarte.
Astfel Iisus Hristos a înviat pe fiica lui Iair mai marele sinagogii din Capernaum, pe fiul vaduvei din Nain, iar cu câteva zile mai înainte de patimile si de moartea Sa pe cruce, Domnul a înviat pe Lazar din Betania, care de patru zile zacea în mormânt.
Dupa ce a spus ucenici1or sai „Lazar, prietenul nostru a adormit”, dar vazând ca ucenicii nu au înteles ca: „Iisus vorbise despre moartea lui Lazar” le a spus lor pe fata: „Lazar a murit” (In. 11, 11-14). Dupa aceasta Mântuitorul vine în Betania, unde de mai multe ori poposise în casa lui Lazar si a surorilor lui, Marta si Maria, dar acum prietenul sau Lazar nu mai era acasa si de aceea Domnul a mers acolo unde se afla trupul lui Lazar. Aici era adunata o mare multime de iudei; cunoscuti si necunoscuti, prieteni si neprieteni, pe care vazându-i Domnul plângând „a suspinat cu duhul si S-a tulburat întru Sine” si zice evanghelistul „a lacrimat lisus” (In. 11,33,35).
În fata mormântului ochii Domnului s-au umplut de lacrimi, vazând minunata Sa faptura – Omul – înfrânta de moarte si zacând în mormânt fara viata.
Acum Domnul, ca un Stapân, „cu glas mare a strigat: Lazare vino afara” (In. 11, 43) si Lazar, înfasurat în giulgiurile de îngropare, a iesit din mormânt viu, iar Iisus le-a zis celor din jur: „Dezlegati-l si lasati-l sa mearga”; atunci multi dintre iudeii care vazusera ce a facut Iisus au crezut în El” (In. 11, 43-44). Aceste minuni au fost ca o marturie a învierii de obste a tuturor fiilor lui Adam, ca o marturie vie ca dupa Învierea Domnului nimeni nu va ramâne în morminte „pentru ca Însusi Domnul, întru porunca, la glasul arhanghelului si întru trâmbita lui Dumnezeu se va pogorî din Cer, si cei morti întru Hristos vor învia” (I.Tes.4.16).
Atunci moartea va fi biruita de viata si toate cetele ceresti si omenesti cu bucurie vor striga: „Unde îti este moarte, biruinta ta? unde îti este moarte boldul tau?” (I. Cor., 15, 55).
Niciodata ca azi, în ziua Învierii Domnului, nu a fost mai preamarita viata. Acum în aceasta sfânta si preamarita zi, toti cei ce suntem ai lui Iisus Hristos ne bucuram ca viata a biruit moartea, ne bucuram vazând ca viata care a fost creata de Dumnezeu nu a fost nimicita de boldul mortii,care este pacatul (I.Cor. 15,56).
Învierea Domnului nu ne aduce numai bucurie, ci si o mare raspundere fata de viata.
Acum, iubitii mei frati, întelegem mai bine decât oricând ca viata noastra este cel mai de pret dar dat de Dumnezeu omului, pe care trebuie sâ-1 aparam, sa-1 pastram nestricat de cel mai mare dusman al vietii, care este pacatul.
Pacatul este un dusman de moarte al omului. „Plata pacatului este moartea”, zice Scriptura (Rom. 6, 23). De aceea în Biserica Slavei Sale, Iisus Hristos a pus scaun de judecata, unde crestinul se poate elibera de pacat, unde Harul Sfântului Duh lucreaza prin ministrul împaratiei lui Dumnezeu, care este preotul duhovnic. Acesta a primit darul si puterea de la Hristos cel înviat, de a lega si dezlega pacatelor oamenilor (Mt, 18, 18). Aceasta putere, Taina aceasta mare, careia i se spune Taina pocaintei, Taina Marturisirii, în care noi singuri ne judecam si condamnam pacatele în care am cazut, a fost întemeiata de Mântuitorul, chiar în ziua învierii Sale. În aceasta zi, spre seara, intrând Domnul prin usile încuiate, în casa în care erau ucenicii adunati de frica iudeilor, le-a zis: „Pace Voua. Precum m-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfânt, carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate, si carora le veti tinea vor fi tinute” (In. 20, 19-23).
Vedeti, iubiti crestini, ce dar mare ne-a dat Iisus Hristos în aceasta sfânta si luminata zi a învierii Sale. Cel dintâi dar pe care Mântuitorul dupa învierea Sa din morti l-a facut oamenilor, este aceasta mare si sfânta Taina, Taina preotiei, pe care a înzestrat-o cu puterea de a elibera sufletele oamenilor prin Taina Marturisirii. Prin aceasta Taina ne salvam viata de boala cea mai ucigatoare, de microbul cel mai periculos, care este pacatul, prin care pierdem legatura cu Dumnezeu, pierdem totul, daca ramânem sub stapânirea lui.
Ca un împarat, care în ziua biruintei sale asupra vrajmasului cel mai întunecat si mai tare da o amnistie generala, asa si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Împaratul cerului si al pamântului, în ziua biruintei Sale, da acest dar, care este ca un act de iertare si de împacare pentru toata suflarea si, în chip minunat, acest act de împacare si de iertare, nu îl acorda pe timp limitat, sau pentru o singura data, numai pentru un timp sau loc, ci El da cheia, dreptul si puterea de a lega sau dezlega pacatele mai întâi primilor slujitori ai Împaratiei Sale Sfintilor Apostoli, si prin ei a transmis aceasta putere tuturor slujitorilor Sfintelor Altare, episcopilor si preotilor, care sunt urmasii legitimi ai Sfintilor Apostoli, carora, dupa ce le da porunci, sarcini, puteri si daruri, dupa ce îi trimite sa savârseasca lucrarea de învatatori si sfintitori ai oamenilor, le zice: „Iata, Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacurilor” (Mt. 28, 18-20).
Din acest cuvânt învatam ca Hristos este prezent lânga fiecare slujitor al Altarului. El este prezent si în scaunul de marturisire, lânga preotul si duhovnicul la care ne marturisim, în fata Lui, în fata Domnului, ne marturisim pacatele. El, Hristos cel înviat si preamarit, ne acorda, prin preotul duhovnic, dezlegare si iertare de pacate. Si daca ne caim si hotarâm sa ne îndreptam, oricât de mare ar fi sarcina pacatelor noastre, El se împaca cu noi si ne iarta toate faradelegile. El, Mântuitorul lumii, prin Duhul Sfânt, ne curata ranile, ne vindeca patimile, ne da o viata noua si ne pofteste, cum a poftit Parintele cel bun pe fiul cel ratacit, la ospatul cel dumnezeiesc. La care ne hraneste nu cu hrana pamânteasca, ci cu hrana cereasca – cu însusi Trupul si Sângele Sau cel preacurat. Prin aceasta, prin Trupul si Sângele Domnului, noi dobândim viata, mântuire si fericire vesnica, dupa cum El, Mântuitorul nostru, ne-o promis zicând : „Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, are viata vesnica si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (ln.6,54). „Sa se cerceteze însa omul pe sine, zice Scriptura, si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, osânda îsi manânca si bea, nesocotind (adica batjocorind, dispretuind si profanând) trupul Domnului. De aceea, zice Duhul Sfânt, multi dintre cei ce se împartasesc cu nevrednicie sunt neputinciosi si bolnavi si multi mor” (I.Cor, 11,28-30).
Asadar, iubitii mei frati, dupa cum ne-am ostenit si am trecut prin cele sapte saptamâni de rugaciune si de post, pentru ca sa ajungem la acest Praznic luminat, tot asa pentru ca sa ajungem la „Pastile noastre Hristos” (I. Cor, 5, 7) si sa fim vrednici sa ne apropiem de sfântul potir, si sa ne împartasim din Trupul si Sângele Domnului, cu vrednicie, trebuie sa trecem prin focul pocaintei, prin fata scaunului de judecata, prin Taina Marturisirii si acolo, în fata duhovnicului, ca în fata lui Iisus Hristos, sa ne smerim, sa ne osândim, sa ne caim, sa ne judecam pe noi însine, si sa spunem toate câte am gresit în fata lui Dumnezeu, numai asa ne vom vindeca de ranile pacatelor si vom avea parte de lumina Învierii lui Hristos.
Bucuria Pastilor este împartita peste tot anul. În fiecare. duminica noi crestinii sarbatorim Învierea Domnului. La fiecare Liturghie noi ne învrednicim de bucuria Pastilor. Chipul Învierii îl avem mereu cu noi. Amintirea Pastilor, pe toti cei ce facem parte din Biserica lui Hristos, ne însoteste prin Sfânta Liturghie.
Inima Bisericii Ortodoxe este Sfânta Liturghie. În fiecare Sf. Liturghie Fiul lui Dumnezeu, retraieste toata viata Sa, de la Zamislire pâna la Înaltarea la Cer. Rânduiala, ceremonia, slujba cea vazuta a Sf. Liturghii, nu este altceva, decât haina vazuta a partii Celei nevazute de ochii nostri cei trupesti.
Sub aceasta frumoasa haina vazuta, se afla, este prezenta fiinta nevazuta a lui Iisus Hristos – care se face vazut si simtit de noi, în Sfânta Euharistie.
În timpul Sfintei Liturghii îl avem de fata pe Iisus Hristos, în toate ipostazele. Prunc, cum a fost în pestera Betleemului. Barbat desavârsit, asa cum s-a aratat la râul Iordanului. Învatator ca pe muntele fericirilor. Blând si smerit, asa cum ne-a îndemnat sa fim si noi. Rugându-se pentru noi, cu sudori de sânge, cum s-a rugat în gradina Ghetsimani înainte de patimile Sale, unde cel viu din vecii vecilor, a primit sa bea din paharul mortii desi samânta mortii, pacatul, nu era în El
În chip umbrit, acoperit numai de neputinta ochilor nostri, Îl avem pe Domnul aici de fata, în Sfânta Liturghie, stând în fata Judecatorilor, a celor ce, pe nedrept, L-au condamnat la moarte. Batjocorit si chinuit, scuipat si palmuit, silit sa-si poarte Crucea, desi tot trupul Sau era zdrobit si ranit, asa apare Hristos în ochii nostri duhovnicesti în fiecare Sfânta Liturghie.
Dar la Sfânta Liturghie asistam si la biruinta Sa care s-a realizat în sfânta si dumnezeiasca Înviere a Domnului.
Momentul aceasta de stralucire si de slava universala a Învierii. Domnului, se repeta la fiecare Liturghie. Prin aceasta si prin toate Tainele Bisericii lui Hristos, puterea si viata cea nemuritoare se întareste si sporeste în sufletul poporului lui Dumnezeu. În aceasta zi pe care a facut-o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim întrânsa, rog din toata inima pe Iisus Hristos, care zice: „Am fost mort, si iata, sunt viu, în vecii vecilor” (Apoc. 1. 18) sa scrie numele vostru în „Cartea vietii”‘(Apoc. 20, 12) si sa va binecuvânteze cu liniste, bucurie si sanatate, La multi ani!
Darul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si împartasirea Sfântului Duh sa fie cu voi, cu toti.
|
Postul bucuriei
( Nasterea Domnului 1994)
Si de data aceasta ne-am pregatit pentru Sfintele Sarbatori cu post si rugaciune. De aceea înca o data va rog sa-mi dati voie mai întâi sa spun câteva cuvinte despre Sfântul Post.
Postul este o rânduiala asezata de Dumnezeu. Aceasta rânduiala a fost respectata de toti oamenii alesi de Dumnezeu, a fost cinstita si împlinita chiar de Iisus Hristos. (Mt, 4, 2)
Postul este un mijloc de purificare, de eliberare de pornirile cele nesanatoase, de salvare din robia diavolului. (Mt. 17,21)
Postul este un mijloc de iluminare. Postul este si o ofranda si o jertfa adusa lui Dumnezeu pentru împacarea si iertarea pacatelor si de sfintire. Postul este un mijloc de pregatire pentru momente sfinte, pentru o lucrare importanta (F. Ap. 14-23). De aceea si Sf. Ap. Pavel ne îndeamna „Sa va îndeletniciti cu post si rugaciuni”. (I. Cor. 7, 5).
Postul adevarat trebuie sa fie însotit de rugaciuni si milostenie. Milostenia, rugaciunea si postul fac parte din „FAPTELE DREPTATII VOASTRE”, zice Mântuitorul (Mt. 6,1).
Postul trebuie sa fie însotit de iubire, iertare si împacare cu toata lumea, dupa cum ne porunceste Cuvântul lui Dumnezeu. (Mt. 5, 44).
Post nu înseamna numai schimbarea unor mâncaruri, ci si o înnoire, o schimbare a vietii, a gândurilor, a faptelor.
Biserica noastra, credincioasa fiind poruncilor lui Dumnezeu, cinsteste cu sfintenie posturile.
Mai înainte de marile sarbatori, crestinii dreptcredinciosi postesc, pregatindu-se astfel sa cinsteasca aceste sarbatori.
În afara de cele patru posturi: postul Nasterii Domnului, postul Patimilor sau al Pastilor, postul Sf. Apostoli Petru si Pavel si postul Adormirii Maicii Domnului noi mai cinstim în fiecare saptamâna doua zile: miercurea si vinerea. Aceasta s-a mostenit de la evrei si dincolo de ei, din adâncul veacurilor, s-a postit doua zile pe saptamâna.
Stiintific s-a constatat acum ca este deosebit de necesar si benefic pentru organismul uman ca în doua zile pe saptamâna sa se hraneasca numai cu hrana vegetala, prin aceasta omul reîntorcându-se la regimul pe care Dumnezeu de la Creatie 1-a destinat pentru om, dupa cum vedem clar în Geneza, unde Dumnezeu îi vorbeste omului si îi zice: „Iata va dau toata iarba ce face samânta de pe toata fata pamântului si tot pomul ce face rod cu samânta în el. Acestea vor fi hrana voastra” (Fac.1,29).
De la aceasta lege s-a dat o abatere numai mai târziu când omul ajunsese într-o stare de epuizare, din cauza faradelegilor si a pacatelor. Deci numai dupa potop Dumnezeu a îngaduit omului sa sacrifice toate animalele, toate pasarile si toti pestii marii: „caci toate acestea vi le-am dat la îndemâna” zice Domnul. „Tot ce se misca si ce traieste sa va fie de mâncare, toate vi le-am dat, ca si iarba verde” (Fac. 9, 2, 3).
Dar la început n-a fost asa, dupa cum am vazut; ci hrana omului a fost formata numai din roadele pamântului, din samânta ierburilor si din rodul pomilor.
În mod normal roadele pamântului, samânta ierburilor, adica cerealele si fructele, sunt hrana omului.
Înca o data sa ne plecam fruntea pe paginile Scripturilor si sa învatam bine acest lucru.
Din mila lui Dumnezeu, ne-a fost îngaduita si hrana ce o câstigam prin sacrificarea celorlalte vietuitoare. Deci El ne-a descoperit ca periodic, spre folosul sufletului si al trupului, sa ne reîntoarcem la regimul pe care 1-a dat pentru om.
Postul Nasterii Domnului, la noi, la români, mai are si o prea frumoasa rânduiala. În acest post este timpul colindelor. Copiii nostri si noi împreuna cu ei, începem sa ne reamintim de cântecele specifice acestui post, care sunt legate de Nasterea Domnului si care ne aduc o mare bucurie în suflet. Ele, colindele, numai acum au farmec, au frumusete si numai acum este permis sa le cântam.
În afara de perioada postului (15 noiembrie si pâna dupa Anul Nou), colindele nu mai misca sufletul, nu mai înalta, nu mai au aspect sarbatoresc, întocmai cum troparul „Hristos a înviat”, dupa ce trec cele patruzeci de zile de la învierea Domnului, nu mai are maretia, puterea si frumusetea pe care acest cântec dumnezeiesc îl are de la Pasti pâna la Înaltarea Domnului. Colindele sunt legate de praznicul Nasterii Domnului, de mareata sarbatoare a Craciunului când toata creatura se lumineaza pentru ca Fiul lui Dumnezeu S-a nascut ca un om.
Când Cel fara început S-a nascut în pestera Betleemului – cerul si pamântul, îngerii si pastorii, craii si dobitoacele, toata creatura a ramas uimita, vazând mila, frumusetea si bunatatea Tatalui si a Fiului si a Sfântului Duh fata de creatura Sa, fata de fiinta omeneasca. De aceea când s-a nascut Hristos, toate au început sa înalte cântece de preamarire si de bucurie. (lc. 2, 14) Îngerii strigau Slava întru cei de sus lui Dumnezeu…”. Pastorii uimiti murmurau: „Sa mergem dar la Betleem sa vedem cuvântul acesta ce s-a facut si pe care Domnul ni 1-a facut cunoscut”. Magii ce venisera de la Rasarit si-au plecat fruntile si au înaltat, o data cu darurile, cel mai sfânt imn Pruncului în care ei au recunoscut pe Cel care-1 asteptau toate popoarele lumii, pe Arhiereul, împaratul si Dumnezeul cel adevarat. La Nasterea Domnului o data cu îngerii si cu oamenii, au început sa se framânte codrii, izvoarele, tarinile, muntii, vaile, marile si oceanele, chiar si animalele cele salbatice au sarit din culcusurile lor cu bucurie. Zeii din multe capisti, când s-a nascut Iisus, au cazut cu fata la pamânt si stelele cerului si corpurile ceresti au început sa dea glas. În univers s-a stârnit o simfonie al cârei ecou n-a încetat nici astazi si pe care au simtit-o si cei care s-au ridicat pâna la luna. Ei au marturisit si au zis: „Când am trecut dincolo de marginile atmosferei pamântului care este tulburata, perturbata si poluata de activitatea uneltelor inventate de oameni, am simtit o liniste sufleteasca, o înaltare a gândurilor, o miscare a inimii, dulce si înaltatoare, si mai ales am auzit o muzica care venea de pretutindeni si ne coplesea pe cei ce eram cu inima curata.”
Nasterea Domnului este un act cu mult mai important decât actul de creare a lumii, când, printr-un cuvânt dumnezeiesc, a fost scoasa din nefiinta la fiinta toata zidirea. Creatura aceasta nu ar fi avut si nu ar avea nici o frumusete, nici un rost, nici o valoare, daca Iisus Hristos, care este Domn si Dumnezeu necreat, nu s-ar fi îndurat sa coboare în sânul creatiei, dând acestei lumi o stralucire noua, o stralucire spirituala, o stralucire dumnezeiasca plina de o noua viata, întemeind o noua împaratie care „nu va avea sfârsit” dupa cum marturisim fiecare când rostim Crezul.
Prin Nasterea Domnului, fiii lui Adam au devenit fiii lui Dumnezeu. Nasterea Domnului a oprit prabusirea în care omul se rostogolea din momentul în care Adam a calcat gresit si s-a pierdut în prapastia fara fund a mortii. Iadul s-a cutremurat când în pestera din Betleem s-a nascut Marele Împarat al cerului si al pamântului dupa cum zice proorocul : „Seolul (iadul) se misca în dimensiunile sale, ca sa iasa întru întâmpinarea ta. Pentru tine el desteapta umbrele …” (Isaia 14, 9).
S-a cutremurat iadul si s-a înspaimântat neîntelegând de unde vine puterea ce 1-a zguduit. Demonii au fugit din adâncuri si au privit cerul, dar pe cer n-au vazut decât o stea care nu calatorea în rând cu celelalte. Aceasta stea nu au cunoscut-o, nu au înteles aparitia ei si nu i-a înspaimântat. Au cercetat pamântul si s-au oprit în fata pesterii de la Betleem, dar aici n-au vazut decât un batrân blând, o femeie cu chip de fecioara si un prunc chinuit de frig si n-au crezut ca Acesta este Cel ce se stia ca trebuie sa vina. Dupa aceea, puterile întunericului au plecat în largul lumii si au cautat pretutindeni pe Omul cel nou, care trebuia sa vina ca sa mântuiasca tot neamul lui Adam, despre care Profetul vestise: ,,O Mladita va iesi din tulpina lui Iesei si un Lastar din radacinile lui va da. Si se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul întelepciunii si al întelegerii, duhul sfatului si al tariei, duhul cunostintei si al bunei credinte. Si-1 va umplea pe El duhul temerii de Dumnezeu. Si va judeca nu dupa înfatisarea cea din afara si nici nu va da hotarârea sa dupa cele ce se zvonesc, ci va judeca pe cei saraci întru dreptate si dupa lege va mustra pe sarmanii din tara. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui si cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fara de lege. Dreptatea va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui si credinciosia ca un brâu pentru coapsele Lui … În vremea aceea, Mladita cea din radacina lui lesei va fi ca un steag pentru popoare ; pe Ea o vor cauta neamurile si salasul ei va fi plin de slava…” (Isaia 11, 1-5, 10). Atunci poporul care locuia întru întuneric va vedea lumina mare si voi cei ce locuiati în latura umbrei mortii, lumina va straluci peste voi . . . „Caci Prunc s-a nascut noua, un Fiu s-a dat noua, a Carui stapânire e pe umarul Lui si se cheama numele Lui : Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare biruitor, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa fie. Si mare va fi stapânirea Lui si pacea Lui nu va avea hotar . . .” (Isaia, 9, 1-5-6).
De la Nastere pâna la Înviere, puterile iadului au fost în nedumerire mereu fata de Iisus Hristos, neîntelegând ca El este Mântuitorul lumii. Asa a fost rânduiala lui Dumnezeu. Nici oamenii care erau slugile satanei n-au înteles minunea Nasterii Domnului, nici puterea cuvântului Sau, nici prezenta dumnezeirii Lui. Irod, Pilat, Anna, Caiafa si Iuda si de atunci si pâna astazi, cei ce sunt slugi ai diavolului nu au înteles ca Fiul Omului, Care S-a nascut în ieslea dobitoacelor la Betleem este Fiul lui Dumnezeu.
Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de martiri si sfinti crestini si-au daruit viata pentru Cel ce s-a nascut în Betleem, dar slugile satanei n-au înteles nimic din maretia Nasterii Domnului.
S-au înaltat altare, s-au scris opere, s-a creat o cultura s-a schimbat o lume, dar slugile satanei cu îndaratnicie prefera sa ramâna în afara razei de lumina ce a aparut pe cerul Iudeii la Nasterea Domnului „Au ochi de vazut dar nu vad. Au urechi de auzit, dar nu aud”, zice Domnul despre acestia.
Cânta cerul si pamântul în fiecare an. Copiii pornesc cu steaua. Ferestrele se lumineaza. Casa crestinului se umple de zvon de sarbatoare. Colinde, colinde, colinde, repeta cântarea pe care îngerii, pastorii si craii au cântat-o la Nasterea Domnului în timp ce undeva, ca în niste prapastii întunecate, urla slugile iadului care încearca sa încurajeze faradelegea, desfrâul, pacatul. Pe anumite unde, prin unele programe, prin unele pagini, satana cu insistenta încearca sa ni se strecoare în suflet, în gând, în inima, în viata, noua si copiilor nostri. O lupta, un razboi urias a pornit satana pe pamânt împotriva lui Hristos ; a ucis prunci, crezând ca astfel îl ucide si pe Iisus Hristos ; a zidit temnite în care a aruncat pe cei mai întelepti si curati tineri profanându-le trupul, spurcându-le chipul, batjocorindu-le sufletele, încercând sa striveasca în ei chipul lui Hristos, dar n-au reusit. A umilit barbati si femei, nu i-a crutat nici pe batrâni, tot din ura fata de Hristos, dar Hristos n-a fost tradat
Lumina care exista si arde în sufletele oamenilor, lumina credintei în Dumnezeu n-a putut fi stinsa. Toti cei ce 1-au cunoscut pe Hristos, toti cei ce au colindat odata la portile cerului în copilarie, au ramas cu amintirea noptii de Craciun chiar si atunci când din neputinta s-au prabusit, au alunecat si au cazut pentru o clipa în prapastia pacatului, în prapastia necredintei, în prapastia tradarii si a pustiului, în care nimeni nu mai cânta,. în care doar materia moarta, uscata, rece stapâneste pe toti ce-i ce si-au întors fata la Soarele Vietii ce a rasarit în Betleem în urma cu 1994 de ani.
Sa ne întoarcem, iubitii mei frati, de pe ulitele pe care v-am purtat o clipa. Sa cântam si noi împreuna cu toata faptura : Marire lui Dumnezeu si pe pamânt pace si între oameni bunavoire.
Sa ne bucuram toti „ca azi s-a nascut Hristos, Mesia cel luminos”.
Pace si bucurie va urez la toti; în casa voastra, a tuturor rog pe Dumnezeu sa trimita ,,înger de pace, credincios îndreptator, pazitor sufletelor si trupurilor” voastre.
O vara întreaga cu toiagul în mâna, am trecut pe la portile voastre, pe la bisericile noastre, pe la manastirile noastre si în fiecare loc am aprins o lumânare în sufletele voastre.
Va vad, va aud, privesc si acum fata voastra fratii mei, care împreuna cu noi v-ati rugat lui Dumnezeu, ati laudat pe Maica Domnului, care ne apara si ne ajuta ca sa slujim si sa vestim cuvântul lui Dumnezeu.
Pe copiii aceia minunati care ne-au oferit cele mai frumoase flori îi binecuvântez si acum. Eu nu i-am uitat; eu si pentru ei m-am rugat în timpul acestui post.
Binecuvântati crestini, voi va mai aduceti aminte de cuvintele cele sfinte cu care împreuna am laudat pe Dumnezeu.
Primiti, va rog, sfânta noastra binecuvântare si urarea pe care din tot sufletul v-o fac: Sarbatori fericite si An Nou binecuvântat de Dumnezeu !
|
