2002

2002

(Învierea Domnului 2002)

„Si cu mare putere Apostolii marturiseau
despre Învierea Domnului Iisus Hristos
si mare har era peste ei toti”.
(Fapte 4, 33)

Cu multa sfintenie ne-am pregatit sufleteste, asa cum ne-a învatat Sfânta noastra Biserica, si în anul acesta, pentru acest sfant si luminat Praznic. In noaptea trecuta, care este una dintre cele mai frumoase si mai sfinte nopti din timpul anului, am privegheat dupa randuiala, am participat la Slujba Invierii si am primit din fata Sfantului Altar lumina din lumina lui Hristos.
Sfant este momentul acesta, in care asteptam cu totii, cu facliile pregatite in mana, ca sa se deschida Usile Imparatesti ale Sfantului Altar, si slujitorul lui Dumnezeu sa vina catre noi, cu lumina, cu lumina luata de la altar, si sa ne cheme: „Veniti de luati lumina”.
Ni se lumineaza sufletul atunci cand, cu o mare bucurie, primim acel dar, lumina din lumina lui Hristos.Clipa aceasta nu trebuie sa o uitam, caci din acea clipa noi devenim purtatori de lumina, devenim fii ai Biserici lui Hristos si, impreuna cu Cel ce a biruit intunericul si moartea, devenim raspanditori de lumina in lume, luptatori impotriva intunericului de pe pamant. Aceasta este misiunea noastra, fratilor, a fiilor Bisericii lui Hristos, pe care nu avem voie sa o uitam. Suntem chemati de Dumnezeu sa raspandim lumina in lume, sa fim noi insine o lumina, sa ardem asa cum arde o lumina, de credinta, de dragoste fata de Dumnezeu si fata de tot neamul omenesc.Sa ardem de credinta si de dragoste, pentru ca numai daca purtam in suflet aceste doua virtuti, Credinta si Dragostea, suntem fiii Învierii, fiii Vietii, fiii pentru care S-a jertfit si a înviat Hristos.
Dar, pe langa credinta si dragoste, Domnul nostru ne mai cere sa avem si mila.Mila de toata suflarea, mila de noi insine, in primul rand. Sa nu batjocorim sufletul si trupul nostru cu faradelegi,cu pacate, pentru ca fiecare pacat este, fratilor, un atac impotriva vietii noastre.Pacatul este o rana pe care o facem si sufletului si trupului nostru, dar si lui Dumnezeu. Intotdeauna cand savarsim o faradelege, il ranim pe Dumnezeu.
Mila sa avem apoi de familia noastra, de copiii nostri,de sotul sau de sotia noastra, care, alaturi de noi, poarta jugul greu al vietii. Din mila izvoraste adevarata dragoste. Cand iti este mila de cineva, nu poti fi nepasator fata de el, nu poti fi rece si strain de el, ci il iubesti adanc si esti gata sa te jertfesti pentru el, implinind astfel voia lui Dumnezeu, Care zice: „iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvântati pe cei care va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt. 5, 44). Acesta este semnul ca esti un adevarat credincios, ca il urmezi pe Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos.
Desi noaptea a trecut si iata Ziua Invierii a venit, doresc sa va amintesc de o randuiala pe care crestinii de azi, de la noi, au uitat-o de mult. Randuiala care a existat in trecut, pe care crestinii cei dintai au invatat-o de la Sfintii Apostoli si de la Sfintii Parinti, este ca ei sa pazeasca lumina aprinsa pe care o primeau de la biserica, si sa mearga cu ea acasa, sa aprinda cu ea candela pe care o aveau la icoana, pastrand-o tot anul nestinsa. Casa in care ardea o candela devenea sfanta, devenea ca o biserica, ca un altar. Copiii crestinilor dormeau sub aceasta candela, cresteau mari sub candela. De aceea aveau inima plina de bunatate, de credinta si de dragoste. In casa in care ardea o candela nu intra intunericul, adica pacatul.
Dar, iubitii mei frati,daca acest lucru nu se poate face, daca in casa nu aveti o candela, pastrati atunci cu grija lumina aprinsa, pana se termina slujba si, daca se poate, mergeti cu ea aprinsa pana acasa, vestind tuturor marea veste pe care ati auzit-o la biserica, cand, din fata Altarului, slujitorul lui Dumnezeu v-a strigat de trei ori: Hristos a Inviat!Prin aceasta prelungiti acea clipa frumosa, in care, cu emotie, ati asteptat sa se deschida Usile Imparatesti si sa apara preotul in vesminte luminoase. El, ca un parinte,va pregatit pentru aceasta clipa, in cele sapte saptamani de post, cand v-a spovedit, va dezlegat de pacate, v-a cuminecat cu Sfantul si Dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului nostru Iisus Hristos; iar acum vine catre voi si va cheama sa luati lumina.
Poate ca lumina vi se va stinge pe drum si nu veti ajunge cu ea aprinsa acasa, dar ceea ce va cer eu acum, poate sa o faca fiecare: in sufletul lui, in inima lui,in gandul lui, sa pastreze putina lumina din lumina Învierii lui Hristos, din lumina Evangheliei lui Hristos. Crestinul sa pastreze,astfel, dorul acestui mare Praznic, asa cum trebuie sa purtati in suflet si dorul de Hristos, dorul de Dumnezeu, dorul de Rai, dorul de viata vesnica.
Fratilor, chiar daca cuvantul meu de azi este mai lung, va rog sa ascultati un lucru care mi-a facut o mare bucurie si cinste. La Invierea Domnului in anul 2000, cand, la Mormantul Domnului de la Ierusalim, Sfanta Lumina s-a pogorat mai bogata decat altadata, cand Patriarhul Ortodox a asteptat-o ca in fiecare an, au fost prezenti si un numar mare de muncitori romani, care se aflau in Israel, ca sa castige o paine pentru familiile lor din tara. Acesti muncitori au fost martori ai acestei mari minuni ce se petrece in fiecare an, cand Domnul nostru Iisus Hristos trimite Bisericii Sale Lumina din cer, pe care, apoi, Patriarhul Bisericii lui Hristos o imparte la toate Bisericile crestine din lume. In acel an in care a inceput mileniul trei, crestinii ortodocsi romani,cu faclii aprinse in maini, au pornit pe strazile Ierusalimului, spre Caminul romanesc, cantand ’’Hristos a inviat ’’, lucru total neobisnuit si interzis de legile Statului evreu, lucru pe care nimeni nu a indraznit sa-l faca, dar pe care l-au facut muncitorii ortodocsi din România, spre bucuria zecilor de mii de pelerini din toate colturile lumii, ce se aflau atunci adunati la Ierusalim ca sa sarbatoreasca Sfintele Pasti.
Acest act, acest mare gest pe care l-au facut romanii, nu trebuie uitat. Prin aceasta am dovedit lumii intregi ca noi, poporul roman, muncitorii romani, oamenii din Romania,chiar daca am trecut asemenea poporului evreu, vreme de 40 de ani, prin pustiul Sinai al unui regim fara de Dumnezeu, am ramas un popor al lui Dumnezeu si, intr-o lume straina de Hristos, indraznim sa-L marturisim pe fata. Intr-o lume care nu crede in Invierea lui Hristos, noi indraznim sa vestim acest adevar mai mare si mai drept decat orice adevar din lume, strigand si cantand: Hristos a inviat! Si evrei si arabi au luat atunci mainile de pe arme, au stat cu respect si i-au ascultat pe românii care treceau cantand si slavind Invierea lui Hristos.
Va asigur fratilor ca, într-un moment ca acela, orice roman ar fi in stare sa-si dea viata pentru Hristos, ar fi in stare sa strige si in fata unei arme incarcate: Hristos a inviat! Aceasta este maretia si frumusetea sufletului românesc.Caci poporul roman n-a incetat nici in cei cincizeci de ani de regim materialist sa praznuiasca Pastile si Craciunul, sarbatorile si duminicile.
Crestinii din Maramures care mergeau la lucru in tara,le declarau autoritatilor comuniste: „Noi muncim cu ravna si cinstit, dar duminica si in sarbatori,sa fim liberi, sa mergem la Biserica”. Care popor a mai facut acest lucru? Si autoritatile s-au induplecat in fata acestor crestini din Maramures.
Fapta mareata a crestinilor din Romania, m-am simtit dator sa v-o vestesc tuturor si, prin voi, la toata tara, la toate familiile acestor vrednici oameni, ale acestor luminati fii ai Bisericii noastre dreptmaritoare.
De la inceputuri, toata suflarea omeneasca spera în Înviere si in viata vesnica. Despre inviere, le vorbea oamenilor in fiecare an natura. Cand firea imbatraneste, cand codrul ingalbeneste, cand timpul si florile lui se vestejesc, atunci firea se apleaca, cauta odihna, isi pleaca fruntea spre pamantul din care a iesit, a rasarit, a crescut, si ca un dar dat de Creator, se asterne peste lumea noastra iarna. Dar dupa aceasta, dupa ce timpul iernii s-a implinit, sub gheata si zapada, sub iarna grea a inghetului, incepe sa se miste viata, incepe sanul pamantului sa se incalzeasca, incep colturile de iarba si mugurii pomilor si ai padurilor sa se trezeasca si, sfios, sa se indrepte spre lumina, spre caldura, spre viata, spre soare, si vine primavara.
Acest lucru l-au observat oamenii de mii de ani si din aceasta au invatat ca dupa fiecare moarte urmeaza o noua viata, care este si mai frumoasa decat a fost inainte. Lucrul acesta a umplut intotdeauna inima omului de credinta si speranta in inviere, in viata. De aceea, in sufletele tuturor popoarelor, a tuturor oamenilor, a existat o puternica credinta in invierea mortilor, in viata vesnica, astfel in cele mai vechi timpuri n-a existat societate fara cultul mortilor.
In toate locurile unde au existat oameni, unde au trait si au murit oameni, se afla morminte, iar mortii sunt asezati in mormant dupa un anumit ritual, dupa o anumita randuiala. Oamenii si-au asezat mortii in sanul pamantului cu multa atentie, cu dragoste, cu respect, asa cum isi aseaza mama copilul la sanul ei, ca sa adoarma, , sa se odihneasca, sa se linisteasca.
Societatile mai evoluate, mai bogate, mai luminate, mai civilizate, cu aceeasi credinta au inaltat pentru mortii lor temple marete, mausolee impresionante, piramide care sa dureze o eternitate, avand speranta si siguranta ca va veni odata timpul cand cei morti vor invia din morminte, se vor trezi, vor reveni la viata, îi vor regasi pe cei ce i-au iubit, vor regasi faptele pe care le-au facut, bune sau rele, de care vor trebui sa dea seama si sa primeasca rasplata sau pedeapsa. Despre acest lucru le vorbea oamenilor si Constiinta – care exista in orice fiinta omeneasca, constiinta cea deapta si sanatoasa- ca in viata, ca in lume, dreptatea si nedreptaea nu pot sta in acelasi loc. Binele si raul nu pot avea aceeasi soarta. Lumina desfiinteaza intunericul si deci binele, care este lumina si dreptate si adevar, va triumfa.
Credinta in inviere a existat asadar intotdeauna si pretutindeni, dar temei pentru aceasta credinta generala nu exista, decat ca o speranta. Mereu cei inspirati – Patriarhi si Profeti, chiar si slujitorii zeilor, dumnezeilor pamantesti – bazati pe o profunda intuitie, mostenita din timpurile primare, cand Creatorul lumii i-a asigurat pe primii oameni ca se vor reintoarce de unde au plecat, la radacina si la umbra Pomului Vietii. In temeiul acestui cuvant al lui Dumnezeu, oamenii au crezut, au sperat si cu el s-au mangaiat, desi nimeni nu s-a reintors de pe drumul pe care a plecat odata.
La ’’plinirea vremii’’, cum zice Scriptura, pe pamant a venit Fiul Tatalui, Care avea fire dumnezeiasca – adica era Dumnezeu Adevarat-, si, golindu-se de slava Sa, ’’S-a facut om’’, a primit deci firea omeneasca, intocmai facandu-se ca toti fiii lui Adam, cel ce prin neascultare a adus moartea pe pamant. A venit Iisus Hristos, ca un Nou Adam, ca sa vesteasca in primul rand cuvantul Tatalui de la Care a venit, ca sa se jertfeasca pentru iertarea pacatelor tuturor, pentru impacarea oamenilor cu Dumnezeu, dar mai ales si mai presus de orice, sa guste din cel mai amar pahar, din paharul mortii, de care, si El, Fiul lui Dumnezeu, S-a cutremurat si s-a rugat de Tatal, zicand: “Parintele Meu, daca este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta!’’(Mt. 26,39)
Din iubire fata de toti muritorii, Hristos S-a supus vointei Tatalui si a gustat din acel pahar, din paharul mortii, desfiintand prin ascultare puterea mortii. A intrat si El in mormant, ca om, S-a coborat in iad ca un Dumnezeu si i-a eliberat pe toti fiii lui Adam din robia mortii si i-a ridicat si i-a reintors de unde a plecat Adam, adica la viata. Apoi Domnul S-a reintors pe pamant, ca de data aceasta nu numai prin cuvant, cum facusera toti cei dinainte de El – drepti, profeti, iluminati, mari inspirati din toate neamurile- ci in mod real, “cu moartea pe moarte calcand”. In vazul tuturor ucenicilor si contemporanilor, Hristos a dovedit ca credinta in inviere si in viata vesnica nu este doar o aspiratie puternica a sufletului omenesc, ci o realitate, marea realitate pe care o dovedeste religia, aceea pe care El, Fiul Tatalui, a asezat-o pe pamant.
De acum, invierea din morti nu este o invatatura, un cuvant fara temei, o simpla speranta, ci este un fapt, un act, ce urmeaza dupa fiecare plecare a omului de pe pamant.
Omul, dupa Invierea lui Iisus Hristos, merge spre mormant ca spre un loc de odihna. De altfel, Iisus Hristos numeste moartea ”somn”. Asa S-a exprimat si in fata fiicei lui Iair, si in fata sicriului cu care era dus la mormant fiul vaduvei din Nain, si in clipa in care Lazar din Betania, prietenul Domnului, a murit. Cunoscand acest lucru, desi nu era in Betania, ci departe de acel loc, Domnul a zis:”Lazar, prietenul nostru a adormit; Ma duc sa-l trezesc.” (In.11,11) Si numai cand a vazut ca ucenicii nu inteleg ca este vorba de moarte, Mantuitorul a repetat:” Lazar a murit ’’(In.11,14)
Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand, facandu-se incepator al invierii tuturor prin aceasta suprema fapta si minune. Hristos a pus o piatra de temelie vesnica pentru credinta tuturor oamenilor in inviere si in viata vesnica.
Cu greu au crezut oamenii in aceasta suprema minune a lui Iisus Hristos, s-au indoit de ea, iar Mântuitorul i-a inteles, nu i-a condamnat. Învierea Sa a fost minunea pe care de mii de ani o asteptau oamenii, care in adancul lor sperau in inviere, avand chiar certitudinea ca fiinta omeneasca va invia, dar nu aveau dovada care sa confirme aceasta credinta, acest adevar.
Prin Învierea lui Iisus Hristos, s-a primit confirmarea credintei in invierea tuturor. De aceea, dupa ce Domnul, prin toate mijloacele, le-a dovedit Apostolilor si, prin ei, tuturor celor ce au crezut in invierea reala a omului, ca aceasta realitate s-a împlinit, Apostolii s-au declarat ”martori ai Învierii”.
Primul martor al Învierii, îndraznesc sa spun, a fost Însusi Mântuitorul, Care a afirmat de multe ori ca, dupa patimi si moarte, ”a treia zi va invia”. (Mt.16,21; Mc. 8,31; Lc.18,33)
Nici Apostolii, nici martirii, nu s-au declarat martori ai Nasterii Domnului, nici martori ai minunilor Domnului, nici ai cuvintelor sau al patimilor, ci toti Apostolii si, dupa ei, toti martirii, s-au declarat ”martori ai Învierii”, marturisind Învierea Domnului, in fata mai marilor poporului lui Israel. Declarandu-se astfel martori ai Învierii lui Hristos, ei au stat in fata imparatilor, in fata prea puternicilor lumii, in fata ucigasilor lor, in fata paganilor, in fata filosofilor si ai tuturor invatatilor, si i-au biruit. Credinta in inviere si in viata vesnica a facut din pescari apostoli, din oameni fii ai lui Dumnezeu, din pacatosi sfinti si din oameni fricosi eroi si martiri.
Ziua Invierii Domnului este o Sarbatoare Imparateasca, deosebita de toate celelalte sarbatori imparatesti ale Bisericii lui Hristos, pentru ca ea le incununeaza pe toate. Ea, Învierea Domnului, iubiti frati, da sens si viata insasi existentei noastre. Ziua Invierii Domnului este o Sarbatoare Imparateasca pentru ca ea ne imbraca pe toti in haina imparateasca de fii ai Lumini si ai Vietii. De la aceasta sarbatoare incepe adevarata viata pe pamant.Inainte de Invierea Domnului toate stateau sub semnul mortii, in umbra pieirii. Lumina ce a rasarit din mormântul lui Hristos a desavârsit lucrarea lui Dumnezeu, Care l-a creat pe om.
”Caci pamânt esti si în pamânt te vei întoarce”(Fac. 3,19), a zis Dumnezeu, dupa ce omul a pacatuit. Când Cel fara pacat a coborât în mormânt sa ispaseasca pacatele tuturor fiilor lui Adam, glasul Celui Etern a zis celui adormit: ”Viata esti, prin Hristos Cel înviat, si mostenitor al vietii vesnise, care este Hristos”.

(Nasterea Domnului 2002)

,,Nasterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru,
rasarit-a lumii lumina cunostintei…”
(din Troparul Nasterii Domnului)

Si în anul acesta, cu ocazia Sfantului si Marelui Praznic a Nasterii Domnului, imi indreptez gandul si sufletul catre voi iubitii mei frati si fii duhovnicesti si il rog pe Cel Bun,pe Tatal nostru care este in ceruri, sa ne binecuvinteze casele noastre satele si orasele noastre, tara noastra binecuvantata de Dumnezeu, si sfintita de sangele si lacrimile eroilor si martirilor neamului nostru, sfintita si de munca si sudoarea voastra, a tuturor celor ce va luptati in acest timp cu greutatile vietii, pentru ca multe sunt necazurile dreptilor, cum zice Scriptura, dar cel ce nadajduieste in Domnul, nu va ramane de rusine niciodata.
Spre Dumnezeu sa ne indreptam nadejdea intotdeauna, dupa cum zice Psalmistul, „De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar zidi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cei ce o pazesc. În zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu , voi care mancati painea durerii, daca nu v-ar da Domnul somn…” (Ps. 126, 1-2) Spre Dumnezeu sa ne indreptam acum toata speranta, spre Dumnezeu Tatal, Cel ce ne-a trimis noua pe Mantuitorul, pe Fiul, sa ne punem toata increderea si sa ne bucuram de copiii nostri, care sunt nadejdea noastra pentru ziua de maine, dupa cum zice, mai departe, Psalmistul: „Precum sunt sagetile in mana celui viteaz, asa sunt copiii parintilor tineri .”(Ps. 126, 4)
La Praznicul Nasterii Domnului, Dumnezeu fiind, S-a aratat lumii ca un prunc tanar, asemenea ca toti copiii din lume, de aceea ne cheama acum sa ne strangem pe langa casa, sa ne bucuram in familie de copiii nostrii, de munca noastra, impreuna cu cei ce spre lauda lor lucreaza pe ogoare din primavara pana in toamna, ca sa stranga in hambarele tarii painea, ca sa se sature toti cei flamanzi si sa alunge saracia din tara.
Acum, in aceste zile sfinte, este timpul sa ne intoarcem cu fata mai mult catre Dumnezeu, si sa ne plecam fruntea cu dragoste si cu credinta in fata Celui ce S-a facut om pentru noi, ca sa ne izbaveasca pe toti de cel rau.
Sa ne inaltam glasul, iubiti frati si prea cinstiti parinti si sa ne cautam spre slava lui Dumnezeu, rostind dumnezeiasca cantare, zicand: „Nasterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei; ca intru dansa, cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne slava Tie”.
Cu acest prea frumos si inaltator imn, intampinam noi crestinii dreptcredinciosi, marele Praznic al Nasterii Domnului in fiecare an, pentru ca in fiecare an ni se pare ca il auzim ai il cantam prima data in sfintele noastre cantari, ce fac parte din cultul Bisericii Ortodoxe. Frumoasele noastre colinde, pe care le-am mostenit de la strabuni, nu imbatranesc, nu se invechesc, pentru ca prin acestea, Biserica noastra si credinciosii care fac parte din Biserica lui Hristos, reinvie momentele cele mai luminoase din viata lui Iisus Hristos, care intotdeauna sunt actuale si vii pentru noi, cei ce credem si il urmam pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Cei ce canta in biserica la Sfanta Liturghie sau cantarile Praznicelor Imparatesti, traiesc si cinstesc frumusetea si importanta sarbatorii. Tot asa si noi, cand auzim cântându-se colindele noastre strabune.
Cand ii auzim pe slujitorii lui Dumnezeu cantand troparul Nasterii Domnului, an de an traim bucuria pe care au trait-o ingerii, cand au primit vestea de la Tatal, ca Fiul S-a nascut in Betleem. Atunci au pornit din ceruri „…laudand pe Dumnezeu si zicand:Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!”.(Lc. 13,14)
Praznicul Nasterii Domnului are o importanta deosebita pentru ca de aici, ca dintr-un munte inalt, pornesc toate izvoarele de mantuire a lumii. „Praznicul Nasterii cuprinde Epifania, Pastele si Cinzecimea”, zice Sfantul Ioan Gura de Aur.
Din pragul pesterii din Betleem, in care S-a nascut Mantuitorul lumii, privim lungul drum, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a facut de la Tatal pe pamant, ca alaturi de om sa-l strabata.Omul cazand in pacat, s-a indepartat de Dumnezeu, ajungand foarte departe pe calea rautatilor, devenind rob al placerilor animalice. Fiul lui Dumnezeu a venit ca sa faca, ca om, calea inversa ducandu-i cu El si pe oamenii ce-i asculta cuvantul, ca sa-i intoarca de la intuneric la lumina, de la moarte spre viata, de pe pamant spre cer, din iad spre bucuria si fericirea vesnica. Aceasta cale pe pamant, Fiul lui Dumnezeu a facut-o indurand toate greutatile si mizeriile vietii omenesti.
Ca Prunc, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii, sufera foamea, frigul si intunericul unei pesteri „aceasta deschizatura intunecoasa… este iadul”, zice un renumit teolog (Paul Evdochimov, Arta icoanei- o teologie a frumusetii, Editura Meridiane 1993, p.235). De acolo, de la Betleem, purtat pe brate de mama lui, s-a refugiat in Egipt, spre a se salva de Irod, care Îl cauta ca sa-L ucida (Mt. 2,13)
Smerit, necunoscut de nimeni, El, Fiul lui Dumnezeu, la intoarcerea din Egipt, S-a retras intr-un sat din muntii Galileii, cu numele Nazaret, si acolo, in casa celor doi frati, a lui Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, si al lui Cleopa, care era fratele mai in varsta al lui Iosif, si sotul femeii pe care Scriptura o numeste sora mamei Lui, Maria lui Cleopa. (In. 19,25) Cleopa avea patru feciori, care erau mult mai in varsta decat Iisus Hristos, si mai multe fete, pe Iacov si Iosif si Simon si Iuda, pe care nazarinenii ii numeau „fratii Lui”, asa cum se obisnuia atunci, cand copiii de la mai multi parinti traiau in aceeasi casa, se numeau „frati”, iar femeile barbatilor ce traiau sub acelasi acoperis, se numeau „surori”.
Numele Maria, sotia lui Cleopa si doi dintre cei patru frati, Iacov si Iosif, Evanghelistul Matei ii pomeneste si cu alte ocazii(Mt. 27,56). De asemenea, despre Maria, sotia lui Cleopa, numita si „sora mamei Lui”, mai pomeneste si Evanghelistul Ioan (In. 19,25).
In aceeasi casa a lui Iosif si Cleopa, a trait Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aproape treizeci de ani, cum spune Evanghelistul Luca, si „se socotea fiul lui Iosif” (Lc. 3,23), si nimeni in afara de mama Lui, nu stia cine este El. El a pastrat cu grija taina aceasta, taina ca El este Fiul lui Dumnezeu, cum L-a numit Arhanghelul Gavriil in fata Fecioarei Maria, care la Betleem i-a spus:” Duhul Sfant se va pogori peste tine si putere Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Lc. 1,35). Iisus a pastrat cu grija aceasta mare taina, a tinut-o acoperita pana la inceputul activitatii Sale; identitatea Sa, de Dumnezeu Adevarat din Dumnezeu Adevarat.
Taina dumnezeirii Sale nu o cunosteau nici demonii, nici oamenii. În fata oamenilor El se arata „bland si smerit cu inima”(Mt. 11,29), supus si ascultator, fata de cei pe care ii numea parinti.(Lc. 2,51) Fiu supus si om deplin, asa il vedeau oamenii; doar mama Lui, Fecioara Maria, il privea in fiecare zi, si nevazuta de nimeni, cu sufletul se inchina in fata Lui, ca in fata lui Dumnezeu. Pentru ca ea stia de la ingerul Domnului, ca Cel ce S-a zamislit in ea, este de la Duhul Sfant, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu S-a nascut . (In. 1,13) Pe toate acestea, Maica Domnului le cunostea si le pastra in inima ei. Numai dupa ce Domnul a iesit ca sa-si inceapa lucrarea, la nunta din Cana Galileii, Preacurata, cunoscandu-i puterea si bunatatea Dumnezeiasca, cu smerenie a indraznit sa-i sopteasca: „ nu mai au vin”(In. 2,3). Milostiva, vazând necazul oamenilor, i s-a facut mila de ei si nu s-a putut stapâni sa nu apeleze la puterea si bunatatea Fiului ei, si astfel sa rupa taina, spunandu-i cuvantul: „ nu au vin”, cuvant la care El de data aceasta raspunde nu ca un Fiu, ci ca un Stapan: „Ce ne privaste pe Mine si pe tine femeie? Înca n-a venit vremea ceasului Meu” (In. 2, 4), dar coplesit de bunatatea mamei Sale, in afara de program, adica inainte de a-i sosi timpul activitatii Lui publice, savarseste prima minune, prin care isi arata puterea Sa mai presus de fire.
Oare in Nazaret nu savârseste El nici o minune, in fata Maicii Sale? Evangheliile apocrife, vorbesc de mai multe fapte minunate pe care le savarseste Iisus.Dar aceste povestiri erau inventate de unii crestini piosi, de aceea cei patru evanghelisti care au scris cartile lor, luminati de Duhul Sfant, nu le-au luat in seama, iar Biserica nu a introdus in canonul Noului Testament aceste scrieri apocrife. Lucrarea lui Iisus Hristos era prea serioasa si viata Domnului era suprafireasca, cu toate ca pe pamant a fost traita dupa firea omeneasca. De la inceput Iisus isi cunoaste originea, dupa cum spune:,,Eu de la Tatal am venit si Ma reîntorc la Tatal”. Domnul stie ca El era Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu prin care s-au facut „toate câte s-au facut”. De la inceput Iisus pe toate le-a cunoscut si impreuna cu El, tainele vietii Lui le cunostea si Maica Domnului, dar nici ea nu a descoperit lumii, inainte de implinirea timpului, dumnezeirea Fiului ei.De aceea si la Cana Galileii, respectand regula, Domnul i-a raspuns:Ce ne priveste pe Mine si pe tine femeie? Înca n-a venit ceasul Meu.Domnul ne arata ca nu este nevoie sa faca minuni inainte de timp, pentru satisfacerea sufletelor pioase, evlavioase, cuvioase.
Din Nazaret, Domnul coboara in Capernaum (Lc. 4,31) si isi incepe lucrarea. De aici incepe calea ce alunga si grea a misiunii Sale, care se termina pe Golgota, unde Fiul lui Dumnezeu se jertfeste pentru mantuirea lumii. Fiul isi incredinteaza Tatalui duhul, zicand: „Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.(Lc. 23, 46) Dupa aceasta, sfarma portile iadului si deschide usile raiului.
Lucrarea de mantuire a lumii nu a incetat pentru ca Iisus Hristos, cu moartea pe moarte calcand, a incununat Nasterea Sa cu Invierea Sa.
Sa traim si la acest Praznic cu pace pentru ca Dumnezeu este cu noi.
Craciunul nu este batran, el este tanar, pentru ca este actual ca si acum doua mii de ani. De aceea cu fiecare Craciun intinerim si noi, si traim bucurii impreuna cu copiii nostrii, bucurii care vin de la Dumnezeu.
Sa cantam cu totii Domnului in aceste Sfinte Sarbatori, ca El S-a Preamarit.
Acum, pentru ca ne apropiem sa trecem intr-un nou an, ii multumim Prea Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale pe care le-am primit in anul pe care l-am petrecut impreuna in munca si rugaciune, si sa-l rugam pe Mantuitorul nostru sa ne ajute pe noi si tara noastra, iar in anul care vine sa mergem pe drumul cel bun cu pace si cu realizari frumoase, pentru binele si fericirea copiilor nostrii, pe care Dumnezeu ni l-a daruit si de care, în fata lui Dumnezeu, vom raspunde.
Grija de copiii si de tineretul nostru este cea mai sfanta datorie pentru noi, pentru Biserica si Tara noastra.
Copiii, când se nasc, sunt chipul lui Iisus Hristos, Cel ce S-a nascut într-o pestera din Betleem. Copiii care se nasc în familia crestina, prin Botez, devin fiii lui Dumnezeu, de aceea ca pe un dar al lui Dumnezeu sa primim si sa privim fiecare copil.