CONFERINTA PREOTEASCA

PREACUCERNICE PĂRINTE

Avem deosebita bucurie de a vă aduce la cunoştinţă faptul că în ziua de joi 26 mai 2011, ora 9³⁰, la Catedrala Eparhială “Sfânta Treime” din Baia Mare, va avea loc conferinţa preoţească cu tema: “Taina Sfântului Botez în gândirea Sfinţilor Părinţi”. Conferinţa va fi prezidată de către P.S. Sa Iustin Hodea Sigheteanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

După terminarea conferinţei ne vom deplasa la noul sediu al Protopopiatului Baia Mare din strada Gheorghe Doja, nr. 8, unde va avea loc slujba de binecuvântare a noii locaţii.

În perioada 23 mai – 25 mai, Protopopiatul Baia Mare nu va avea program cu publicul, rezervându-şi aceste zile pentru operaţiunile de mutare şi amenajare a noului sediu, unde-şi va relua programul începând cu data de 27 mai 2011 ora 8³⁰.

Vă rugăm să vă prezentaţi cu punctualitate la ora fixată, în ţinută canonică.

Aşteptându-vă cu drag, Vă mulţumim pentru înţelegere şi colaborare!

2011 – Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii

Taina Botezului în teologia Sfinţilor Părinţi răsăriteni

“Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor”

(Articolul al X–lea din Crezul Ortodox).

Sfânta Scriptură constituie izvorul şi suportul întregii teologii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au aprofundat Sfânta Scriptură, interpretând-o într-o manieră teologică şi ştiinţifică, ţinând cont de toate progresele înregistrate în epocă. Părinţii şi scriitorii bisericeşti se vor dovedi apărători ai creştinismului şi promotor fervenţi ai dreptei credinţe în Iisus Hristos. Ei au impresionat atât prin profunzimea cugetării lor, cât şi printr-o trăire autentică, vie a credinţei în Dumnezeu, arătând că numai concordanţa dintre gândire, cuvânt şi faptă poate asigura cu succes impunerea creştinismului în societatea contemporană lor.

Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze modul în care Sfinţii Părinţi răsăriteni au tratat Taina Botezului, demonstrând cu argumente solide faptul că Botezul este începutul vieţii în Hristos şi temelia colaborării omului cu harul lui Dumnezeu în noua viaţă începută acum.

I. Botezul – temelia colaborării omului cu harul dumnezeiesc

Botezul reprezintă prima Taină a Bisericii lui Hristos, prin intermediul căreia se revarsă asupra primitorului harul lui Dumnezeu, aducând iertarea păcatelor. Este, totodată, o condiţie absolut necesară intrării în Împărăţia Cerurilor, aşa cum reiese fără echivoc din convorbirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Nicodim: “Adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan III; 5). Sfântul Chiril al Ierusalimului numeşte această Taină baia Botezului[i] şi baia renaşterii[ii]. El exclamă: “Mare lucru este Botezul! Preţ de răscumpărare pentru cei robiţi, iertare păcatelor, renaştere sufletului, haină luminată, pecete sfântă care nu se poate strica, car către cer, desfătare a paradisului, pricinuitor al Împărăţiei, harismă a învierii”[iii].

Botezul este prima dintre cele şapte Sfinte Taine, dând numele lui Hristos oricărui nou botezat (numele de creştin), introducându-l sau încorporându-l în Trupul Domnului, Biserica. Metodiu de Olimp spune că Biserica, asemenea unei mame, este cea care se află în dureri şi naşte pe cei care se botează; prin Botez, în fiecare om se naşte în chip spiritual Hristos. Cei care s-au botezat în Hristos, prin transformarea adusă de Duhul, au devenit hristoşi, Biserica fiind cea care îi transformă prin puterea cuvântului. Este necesar ca în sufletele celor renăscuţi să se imprime cuvântul adevărului[iv]. O dată cu Botezul începe viaţa în har, sufletul dobândind puterea de a se avânta spre Dumnezeu. Harul divin se dă cu adevărat celor înnoiţi prin Taina Botezului şi „nu există nicio îndoială că Dumnezeu e de faţă în Taina aceasta”[v], susţine vehement Sfântul Grigorie de Nyssa.

Ne punem întrebarea firească: ce înseamnă „naşterea de sus” despre care vorbeşte Domnul Iisus Hristos în celebrul Său dialog cu fariseul Nicodim (Ioan III; 3)? Sfântul Chiril al Alexandriei ne răspunde în felul următor: Domnul a numit „naştere de sus” naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe Cel ce provine fiinţial din ea şi, prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre înfierea dumnezeiască. Astfel, am fost născuţi din nou spre înnoirea vieţii şi recreaţi spre înfierea dumnezeiască[vi].

Domnul a instituit Botezul ca Taină înainte de înălţarea Sa la cer, după Jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, dând Apostolilor următoarea poruncă: “…mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei XXVIII; 18-19), precizând că: “Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI; 16). Creştinii se consacră lui Dumnezeu prin Taina Botezului, subliniază Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful[vii]. Botezul a fost şi este poarta de intrare în Biserică şi condiția primirii celorlalte Taine. Creştinii primelor veacuri ale creştinismului erau conştienţi de acest lucru şi vor acorda momentului încreştinării lor respectul şi solemnitatea cuvenite. Faptul că se botezau la o vârstă mai înaintată demonstrează că erau conştienţi de ceea ce se întâmplă cu ei şi trăiau la maximum intensitatea lepădării de păcat şi a începutului unei vieţi noi cu Hristos. De multe ori, Botezul cu apă era urmat de cel prin sânge, având în vedere persecuţiile care au cutremurat Biserica. În pofida acestora, Biserica a rezistat prin sacrificiul celor consacraţi prin Taina Botezului, adică al creştinilor, şi prin puterea dăruită de întemeietorul ei, Iisus Hristos.

Activitatea publică a Mântuitorului Iisus Hristos cunoaşte o etapă premergătoare, al cărei exponent este Sfântul Ioan, Botezătorul Domnului. Încărcat de smerenie, Ioan profeţea venirea lui Hristos, pregătind poporul pentru primirea Acestuia: “Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu I; 7-8) şi “cu foc” (Matei III; 11). Se impune să facem o distincţie între botezul pocăinţei, practicat de Sfântul Ioan Botezătorul şi Botezul creştin, instituit de Mântuitorul nostru. Botezul lui Ioan se numea şi botezul pocăinţei, întrucât el îndemna şi chema la pocăinţă pe cei ce veneau să se boteze, pregătindu-i pentru primirea lui Hristos. Acest botez nu era o Taină, ci un ritual, deoarece nu ierta păcatele, ci presupunea numai o curăţire exterioară, simbolică. De aceea se şi spunea că este “spre iertarea păcatelor” (Luca III; 3), pe care avea s-o facă Cel ce venea după Sfântul Ioan. Era, am putea afirma, o anticipare a Botezului creştin[viii]. “Ioan, zice Sfântul Vasile cel Mare, a predicat botezul pocăinţei şi se ducea la el toată Iudeea. Domnul predică Botezul înfierii, şi care om din care-şi pun nădejdea în El nu va asculta? Botezul lui Ioan ducea la Botez; Botezul acesta desăvârşeşte; acela era îndepărtare de păcat; acesta, unire cu Dumnezeu”[ix]. De asemenea, Sfântul Chiril al Ierusalimului a remarcat faptul că “Iisus a sfinţit Botezul când Însuşi S-a botezat. Iisus nu S-a botezat ca să ia iertare de păcate (căci era fără de păcat), ci, cu toate că era fără de păcat, S-a botezat ca să dea har dumnezeiesc şi vrednicie celor care au să se boteze”[x].

Botezul creştin se săvârşeşte prin afundarea de trei ori în apă, în numele Sfintei Treimi, însemnând moartea noastră pentru păcat, îngroparea împreună cu Hristos în moarte, prin Botez, şi învierea împreună cu El la o viaţă nouă, potrivit Sfântului Apostol Pavel: “Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Romani VI; 3-11). Izvorul harului, ca energie divină necreată, este Dumnezeu, Unul în Treime, indiferent dacă spunem harul lui Dumnezeu sau harul lui Hristos ori harul Duhului Sfânt, pentru că Tatăl dăruieşte totul prin Fiul împreună cu Sfântul Duh; nu se deosebesc între ele darurile Tatălui şi ale Fiului şi ale Sfântului Duh, fiindcă există o singură mântuire, o singură putere, o singură credinţă[xi]. Sfântul Ioan Damaschin arată că noi, conform cuvântului Domnului, ne botezăm în numele Sfintei Treimi şi astfel suntem învăţaţi mărturisirea în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, un Dumnezeu în trei ipostasuri sau persoane, iar cei care n-au fost botezaţi în Sfânta Treime trebuie rebotezați. Ne botezăm în Sfânta Treime pentru motivul că avem nevoie de Sfânta Treime spre menţinerea şi dăinuirea noastră; este cu neputinţă să nu fie împreună cele trei persoane treimice, fiindcă Sfânta Treime este nedespărţită[xii].

Harul divin izvorăşte din fiinţa dumnezeiască unică, motiv pentru care spunem că este o energie a Sfintei Treimi, aparţinând în egală măsură Persoanelor Treimice. Prin har lucrează întreaga Sfântă Treime, iar identitatea de acţiune în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt arată limpede absoluta asemănare de natură, scrie Sfântul Vasile cel Mare[xiii]. Deşi se numeşte harul Sfântului Duh, totuşi este harul Sfintei Treimi, fiindcă şi Botezul se săvârşeşte în numele Acesteia: „credinţa şi Botezul sunt două condiţii ale mântuirii şi sunt legate, de nedespărţit, una de alta. Pe de o parte, credinţa se desăvârşeşte prin Botez; iar pe de altă parte, Botezul se întemeiază pe credinţă; ambele sunt depline prin invocarea aceloraşi nume. Pentru că după cum credem în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, la fel ne şi botezăm în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Mărturisirea precede credinţa, care duce la mântuire, însă Botezul, cel ce pecetluieşte asentimentul nostru, îl urmează de aproape”[xiv]. Este vorba aici despre Botezul persoanelor mai în vârstă, care se pot decide în vederea primirii Tainei după o cunoaştere prealabilă a învăţăturii lui Dumnezeu, după manifestarea concretă a credinţei în El. Omul îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu, după care este pecetluit prin Botez, Mirungere şi Euharistie (Tainele de iniţiere). În cazul pruncilor, care sunt botezaţi înainte de a-şi putea mărturisi în mod personal credinţa în Dumnezeu, harul care se sălăşluieşte în ei le va oferi posibilitatea şi puterea de a se deschide spre Dumnezeu, de a-I simţi iubirea şi dreptatea şi de a trăi împreună cu El prin alegerea binelui, prin progresul neîncetat în virtute. Copii fiind, nu-şi pot exprima asentimentul pentru primirea harului la Botez. Pe de altă parte, harul prezent în fiinţa omului începând cu Taina Botezului, va lucra doar cu asentimentul acestuia în noua viaţă în Hristos.

Viaţa noastră a fost mântuită şi se va mântui prin apă[xv], întrucât noi suntem „filtraţi prin Botez”[xvi], zice Clement Alexandrinul. Sfântul Chiril al Ierusalimului subliniază faptul că Botezul se săvârşeşte prin apă, care nu este însă una obişnuită; prin rugăciunile săvârşite este invocat harul Duhului Sfânt, ce îi conferă materiei respective (apei) o putere de sfinţire[xvii]. Dacă omul are o structură dihotomică, curăţirea primită prin Taina Botezului este şi ea îndoită: atât sufletească, prin puterea Duhului Sfânt, cât şi trupească, prin apa ca atare. Harul se dă prin apă, nu printr-un alt element pentru că “apa este mare lucru şi cel mai nobil dintre cele patru elemente care sunt în lume. Apa este începutul lumii, iar Iordanul, începutul Evangheliilor… Prin baia apei în cuvântul lui Dumnezeu se eliberează lumea de păcate”[xviii]. Este interesantă paralela pe care o face aici Sfântul Chiril al Ierusalimului. Într-adevăr, la începutul creaţiei, aflăm că pământul era netocmit şi gol, iar Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor (Facere I; 2). Fără apă nu există viaţă. Dacă lumea începe cu apa, la fel, propovăduirea Evangheliei Împărăţiei Cerurilor are ca punct de plecare momentul Botezului Domnului în Iordan, prilej cu care lumea are posibilitatea să-L identifice pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în persoana lui Iisus din apă şi să sesizeze existenţa unui Dumnezeu întreit în persoane. La fel, fiecare persoană trebuie să interpreteze Botezul ca fiind temelia vieţii în Hristos, a unei vieţi ce incumbă responsabilitate şi misiune evanghelică, un început al unei evanghelii proprii, ca fiind baza pe care trebuie să clădească, colaborând cu harul dobândit atunci.

Naşterea din nou[xix] se realizează prin Botez, când firea umană primeşte în sine puterea lui Dumnezeu. Dacă prin Hristos a venit harul[xx], omul botezat primeşte această energie prin care este ridicat şi pe care o va pune în lucrare prin voinţa sa liberă. Este vorba despre participarea la viaţa dumnezeiască prin energia (harul) lui Dumnezeu, care pătrunde adevărata omenitate şi o readuce la starea ei naturală[xxi]. Harul dumnezeiesc este cel care împlineşte viaţa umană, conferindu-i superioritate. În afara harului nu există mântuire. Se impune ca omul să se pregătească duhovniceşte prin apă pentru harul învierii, pentru că el nu poate învia dacă n-a trecut întâi prin baia naşterii din nou[xxii]. Cel care vrea să se mântuiască trebuie să se nască de sus[xxiii]. Prin Taina Botezului omul se naşte din nou la o viaţă nouă în şi cu Hristos, devenind frate al Său şi fiu al Tatălui, atrăgându-şi o uriaşă răspundere pentru fiecare act întreprins în viitor. Înrudirea persoanei umane cu Hristos implică o viaţă din care trebuie exclus păcatul, spune Sfântul Grigorie de Nyssa[xxiv].

Botezul este în acelaşi timp o moarte şi o înviere: o moarte a omului vechi al păcatului şi o înviere a omului nou, la o viaţă nouă cu Mântuitorul, caracterizată prin sfinţenie, deoarece harul Duhului Sfânt se pogoară peste cel botezat, ştergând pata păcatului. Prin Botez, factor unificator, devenim fraţi întreolaltă, un singur trup, îmbrăcându-ne în Hristos: “Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni III; 27-28). Sfântul Grigorie Palama arată că noi “cu toţii suntem fraţi, născându-ne prin Botez şi prin harul cel dumnezeiesc. Aşa precum trupul este unul singur, dar mădulare are multe, iar toate mădularele unui trup, deşi sunt multe, un singur trup sunt, tot aşa este şi Hristos. Căci într-un Duh noi toţi ca un singur trup am fost botezaţi. Aşadar, fraţilor, una este baia naşterii celei din nou şi dumnezeieşti, una credinţa, una nădejdea, unul Dumnezeu peste toţi şi pentru toţi şi în toţi, Care ne adună într-Însul prin dumnezeiască iubire, făcându-ne mădulare ale Sale şi mădulare unii altora”[xxv].

Sfântul Vasile cel Mare spune că pentru desăvârşirea vieţii spirituale este necesară imitarea lui Hristos nu numai prin blândeţe, smerenie şi mărinimie, ci şi prin moarte. Omul imită moartea Sa prin faptul că se îngroapă împreună cu El prin Botez[xxvi], acesta fiind momentul în care el rupe orice legătură cu trecutul păcătos şi începe o viaţă nouă, ca membru al Bisericii: “dacă nu treci prin apă, n-ai să scapi de amara tiranie a diavolului. Cum ai să te reîntorci în paradis fără să fii pecetluit prin Botez?”[xxvii] Lucrarea harului dumnezeiesc asupra omului începe la Botez, desfăşurându-se pe măsură ce omul înaintează în vârstă şi în împlinirea poruncilor divine, fiindcă nu poate să se nască cineva din nou, dacă nu a primit mai înainte harul lui Dumnezeu[xxviii]. Aceasta nu înseamnă că omul primeşte harul şi apoi este botezat, născându-se din nou. Primirea harului şi săvârşirea Botezului reprezintă două acţiuni simultane. Am putea vorbi despre un har care premerge Taina Botezului, în sensul unei chemări pe care Dumnezeu i-o adresează omului în vederea renaşterii sale spirituale. Pentru că este o chemare, omul îi poate da curs sau o poate respinge. Cert este că harul dumnezeiesc se sălăşluieşte în fiinţa umană – dacă persoana în discuţie este mai în vârstă – după ce aceasta îşi dă un acord prealabil Tainei Botezului (dar şi concomitent cu aceasta).

Botezul poate fi comparat, fără exagerare, cu o înviere, care precede înfierea. Prin harul învierii omul este introdus în harul înfierii. Efectul Tainei este curăţirea de păcatul strămoşesc, precum şi de orice alt păcat. Omul renăscut/înviat prin baia naşterii din nou, ajunge ca un copil şi, în această stare fiind, este propriu Împărăţiei Cerurilor[xxix]. A ajunge ca un copil, în vârstă fiind, presupune îmbrăcarea omului în inocenţa proprie copilăriei, stare în care, omul purificat, poate intra în ceata prietenilor lui Dumnezeu. Hristos pătrunde în om la Botez, descoperindu-Se treptat, cu condiţia ca omul să-I împlinească voia şi astfel, cei care mai înainte erau neroditori, venind sub acoperământul lui Hristos şi îmbrăcându-se cu El, acoperă, cu harul de la Hristos, nerodirea vieţii lor, spune Sfântul Vasile cel Mare[xxx]. Prin Botez, omul este ridicat la o mare cinste, îmbrăcând haina nemuritoare care, acoperind omenitatea, a nimicit în trup moartea, iar ceea ce era muritor a fost înghiţit în îmbrăcămintea nemuririi. Prin harul Său, Domnul îl pe om face casnic al Său, îl îndepărtează de orice păcat, îi deschide Împărăţia Cerurilor şi calea care duce la fericirea de acolo[xxxi]. Omul trebuie să îşi dorească să împlinească voia lui Dumnezeu, să manifeste dispoziţie în această direcţie, avându-L în permanenţă ca model pe Hristos. Urmarea lui Hristos, în viaţa ulterioară Botezului, este o caracteristică esenţială a creştinului. De fapt, omul devine creştin prin harul primit la Botez, în virtutea credinţei în Dumnezeu în Treime, pe care a manifestat-o anterior. Omul se pogoară în apă după har[xxxii], adică în căutarea harului şi se ridică din apă împreună cu Însuşi izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos.

Necesitatea Tainei Botezului derivă din căderea omului în păcatul strămoşesc, scrie Sfântul Teofan Mărturisitorul[xxxiii] în consonanţă cu toţi Sfinţii Părinţi. Taina Botezului este absolut necesară tuturor oamenilor pentru mântuire, fiindcă prin intermediul acesteia se iartă păcatele personale (dacă persoana botezată este mai în vârstă) şi păcatul strămoşesc. Pedeapsa păcatului comis în Eden este moartea, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el (în Adam)” (Romani V; 12). Sfântul Grigorie de Nyssa zice: “după cum începutul morţii s-a făcut la început printr-un singur om şi de aici s-a transmis apoi la întreagă firea omenească, tot aşa şi începutul învierii trece de la unul la toată omenirea”[xxxiv]. Ortodoxia respinge dogma scolastică despre păcatul originar transmis prin Adam la toate generaţiile, ca un fel de defect genetic. Originea păcătoşeniei cuiva se află în sine însuşi, în voinţa coruptă, căzută, care îl împiedică să facă binele. Ceea ce am moştenit de la Adam nu este vinovăţia, ca şi consecinţă a păcatului său în Eden; dacă se poate vorbi despre o moştenire, ea trebuie înţeleasă ca o moştenire a mortalităţii: moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi păcătuiesc[xxxv].

Herma demonstrează necesitatea şi importanţa Botezului prin următoarele cuvinte: „Trebuia neapărat (ca oamenii) să se urce prin apă ca să primească viaţă; n-ar fi putut intra altfel în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu aruncau moartea, care stăpânea viaţa lor de mai înainte. Aceşti morţi au primit pecetea Fiului lui Dumnezeu şi au intrat în împărăţia lui Dumnezeu; că omul este mort înainte de a purta numele Fiului lui Dumnezeu, dar când primeşte pecetea, leapădă moartea şi primeşte viaţă”[xxxvi]. La Botez nu este vorba despre durere, ci de lepădarea poverii de păcate şi de dobândirea iertării greşelilor săvârşite. Dumnezeu ne-a dăruit înnoirea prin baia apei celei de a doua naşteri, ca, lepădând pe omul cel vechi, adică faptele cele rele şi îmbrăcând pe cel nou, să mergem pe calea virtuţii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur[xxxvii].

Renaşterea omului în Domnul se face prin Botez. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că “Botezul face moartă aplecarea voinţei noastre spre plăcerile vieţii de dragul virtuţii şi ştergând petele de pe conştiinţă, omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd”[xxxviii]. Păcatul strămoşesc este desfiinţat, iar harul lui Hristos se sălăşluieşte în sufletul celui botezat, care începe o viaţă nouă, caracterizată prin încercarea de a evita păcatul şi prin străduinţa susţinută de a săvârşi virtutea, binele şi voia lui Dumnezeu. Omul simte acum dorinţa vie de a umbla “întru înnoirea vieţii” (Romani VI; 4), pentru că “baia Botezului este începutul şi temelia vieţii în Hristos”, spune Sfântul Nicolae Cabasila[xxxix]. Domnul Iisus Hristos, sălăşluit acum în noi, conduce strădania noastră de a ne împodobi cu virtuţi, deci lucrarea pozitivă de fortificare, prin voinţă, a omului nou în Hristos. Tot El este Cel Care conduce şi lucrarea negativă, de omorâre a păcatului, prin voinţă, a omului vechi. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae opinează că “omul nou în Hristos nu creşte şi nu se întinde în noi, decât pe măsură ce cedează şi se micşorează omul cel vechi. Astfel, se manifestă înţelesul Botezului ca participare la moartea şi la învierea Domnului a celui ce se botează”[xl]. După Botez, omul devine cetăţean al cerului şi împreună-dănţuitor cu îngerii, zice Clement Alexandrinul[xli] și dacă a fost născut din nou în Hristos, Cel Care l-a născut din nou îl şi hrăneşte. Pe bună dreptate se întreba Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ce mai poţi spune de darul acela mare şi minunat, care covârşeşte orice cuvânt, pe care Fiul l-a dat neamului nostru prin Botez, prin care ne dăruieşte iertarea tuturor păcatelor?”[xlii]

În ceea ce priveşte timpul potrivit pentru administrarea Tainei Sfântului Botez, Sfinţii Părinţi sunt de părere că aceasta se poate face la orice vârstă. În primele secole ale creştinismului, catehumenii erau pregătiţi într-un mod extrem de serios pentru primirea Tainei Botezului, motiv pentru care primitorii Botezului erau persoane mai în vârstă. Însă, au fost botezaţi şi copii, precum ne asigură Sfânta Scriptură (cf. Fapte X; 44, XVI; 15, 33, I Corinteni I; 16), fiindcă toţi oamenii se nasc cu păcatul strămoşesc. În ziua de azi, Botezul se administrează de regulă copiilor, pentru ei credinţa fiind mărturisită de către naşi, care devin părinţi spirituali. Vorbind despre Botezul copiilor, Sfântul Vasile cel Mare scrie că “acea scufundare întreită simbolizează cele trei zile cât a stat Mântuitorul în mormânt. Nici n-ai putea scufunda copilul de trei ori fără să-l şi scoţi afară din apă tot de atâtea ori”[xliii]. Tăierea-împrejur, la care face referire Vechiul Testament, preînchipuie Botezul oamenilor indiferent de vârstă (copii şi adulţi). Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, tăierea noastră împrejur, adică harul Botezului, vindecă fără de durere, fiindu-ne pricinuitor a mii de bunătăţi şi umplându-ne pe toţi cu harul Duhului Sfânt. Nu este un timp anumit când îl putem primi; această tăiere împrejur, nefăcută de mână omenească, o putem primi şi când suntem mici de tot şi când am crescut mari şi când suntem bătrâni[xliv]. O hotărâre a Sinodului din Cartagina, din anul 418, spune: „Cel ce neagă necesitatea Botezului copiilor celor nou născuţi să fie anatema”[xlv].

Pe lângă Botezul săvârşit prin afundarea în apă, Sfântul Vasile aminteşte şi de martiri, care „au fost botezaţi în sângele propriu”[xlvi]. Este vorba despre „Botezul sângelui”. Mucenicii și-au dat cu bucurie viaţa pentru credinţa în Hristos, având convingerea fermă că moartea nu este altceva decât o poartă care le asigură accesul în Împărăţia Cerurilor, în fericirea veşnică împreună cu Domnul lor Hristos pe Care L-au slujit şi pe pământ. Mucenicii ştiau că doar prin suferinţă pot ajunge la biruinţă şi că doar prin moarte pot ajunge la înviere. Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre opt botezuri: 1.al potopului pentru curmarea păcatului; 2.prin mare şi prin nori, norul fiind simbolul Duhului, iar marea simbolul apei; 3.al Legii vechi; 4.al Sfântului Ioan Botezătorul; 5.al Domnului Iisus Hristos; 6.prin pocăinţă şi lacrimi; 7.prin sânge şi mucenicie; 8.prin focul cel veşnic de după judecata obştească[xlvii].

A primi Botezul, spune Sfântul Nicolae Cabasila, înseamnă să te naşti întru Hristos, să începi o viaţă nouă sau să fii adus la viaţă din nimic. Botezul, începutul vieţuirii noastre în Hristos (a celei terestre şi a celei cereşti), este considerat: „zi a numelui” – pentru că în această zi omul este născut din nou şi pecetluit pentru o nouă vieţuire, iar sufletul său, care până atunci n-avea nicio formă şi nicio rânduială, îşi ia forma şi conţinutul; „luminare” – întrucât aduce viaţa cea adevărată şi-l face pe om să fie cunoscut de către Dumnezeu, îl apropie de lumină şi-l îndepărtează de răutăţile întunericului; „harismă” – fiindcă aduce naşterea cea după Duh, fiind un dar de la Dumnezeu; „ungere” – deoarece zugrăveşte pe sufletul noului botezat chipul lui Hristos, Care S-a uns pentru noi. Taina Botezului întipăreşte în om pecetea lui Hristos, fiindcă ungerea făcută cu îngrijire asupra tuturor părţilor trupului arată pe alesul Domnului, pe care-l face asemenea lui Hristos, îi dă o formă creştină şi-i rămâne ca o pecete adevărată[xlviii].

II. Omul cade în păcat şi după Botez. Lupta cu păcatul

După primirea Tainei Botezului omul se angajează pe un drum ascendent spre Dumnezeu, străduindu-se în săvârşirea binelui şi în evitarea răului. Însă, acest urcuş neîntrerupt spre Cer este presărat cu multe încercări, aşa că omul poate să cadă, cedând – prin libertatea de voinţă cu care este împodobit – tentaţiei provocată de păcat. Că omul cade în păcat şi după Botez, ne-o spune cu elocvenţă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Botezul nu ia de la noi libertatea voinţei şi puterea de a ne hotărî prin noi înşine, ci abia el ne dăruieşte libertatea, ca să nu fim stăpâniţi silnic şi fără să vrem de diavolul. De aceea, după Botez, atârnă de noi fie să stăruim de bunăvoie în poruncile lui Hristos, Stăpânul nostru, în Care ne-am botezat, şi să umblăm pe calea celor poruncite de El, fie să ne abatem de la această cale dreaptă, întorcându-ne prin faptele rele la potrivnicul şi vrăjmaşul nostru, diavolul”[xlix].

Prin Botez, Duhul Sfânt aşezându-Se în noi, alungă păcatul. Însă, “baia sfinţeniei” nu anulează libertatea noastră de voinţă, posibilitatea noastră de a alege binele sau răul, de a colabora cu Dumnezeu sau nu în procesul mântuirii. Ca atare, credinciosului i se impune să poarte cu maximă atenţie o luptă acerbă împotriva alunecării sufletului în satisfacerea exagerată a unor pofte, generate de slăbiciunile fizice ale trupului[l]. Satana este scos din suflet prin Taina Botezului, dar i se îngăduie să lucreze în el, prin trup. Referitor la acest aspect, Diadoh al Foticeii remarcă: “Harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului, adică în minte, iar duhurile rele se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând, prin natura uşor de influenţat a trupului, asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel, mintea noastră se bucură pururea de legea Duhului, iar simţurile trupului sunt atrase de lunecuşul plăcerilor”[li]. Totodată, Sfântul Marcu Ascetul arată că după administrarea Botezului stă în libertatea de voinţă a omului persistenţa în păcat sau stăruinţa în bine, în faptele cele bune: “Sfântul Botez este desăvârşit, dar nu desăvârşeşte pe cel ce nu împlineşte poruncile, căci credinţa stă nu numai în a fi botezat în Hristos, ci în a împlini poruncile Lui. Că o dată ce ne-am îngropat cu El prin Botez, ne-a ridicat şi ne-a aşezat împreună cu Sine în cele cereşti… Chiar dacă suntem ţinuţi sub păcat şi după Botez, aceasta nu se întâmplă din pricină că el ar fi nedesăvârşit, ci pentru că nesocotim porunca şi ne alipim de plăceri de bunăvoie. Omul se întoarce cu voia sa liberă la păcat, ca un câine care vine la vărsătura sa, pentru că nici Botezul, nici Dumnezeu, nici Satana nu silesc voia omului… Poruncile lui Hristos, cele date după Botez, sunt o lege a libertăţii”[lii].

Observăm, aşadar, că Botezul lucrează în chip îndoit asupra omului: pe de o parte, negativ, ştergând din cel botezat păcatul strămoşesc şi păcatele personale, nu numai ridicând vina, dar şi nimicind, în realitate, corpul păcatului şi dezrădăcinându-l, în întregime; pe de altă parte, pozitiv, dăruind darurile înfierii şi nemuririi, dând viaţă sufletului, întărind şi sporind credinţa, nădejdea şi dragostea. Dacă rămâne ceva din Adam cel vechi în omul care iese din scăldătoarea Botezului, aceasta este nu atât moartea, pentru că ea, lepădând tot ce avea înfricoşător, devine simplă trecere la viaţa veşnică, ci cugetul trupesc, înclinarea spre păcat, aşa numita concupiscentia, zice Hristu Andrutsos[liii].

Chiar dacă la Botez firea omului se îmbracă cu haina Hristos (sau în om pătrunde Hristos cu puterea Lui de viaţă), după aceea creştinul va simţi atât influenţa binefăcătoare a lui Dumnezeu, cât şi sugestia, procuratoare de plăceri imediate, a diavolului, precum am menţionat. Însă, atât puterea potrivnică, cât şi harul divin îndeamnă, dar nu constrâng. Aici, spune Sfântul Macarie Egipteanul[liv], intervine libertatea de discernământ a credinciosului, care are puterea de a rezista cu fermitate tentaţiilor, făcându-se următor al Domnului, nădăjduind să dobândească frumuseţea Raiului care îl aşteaptă. Sfântul Grigorie de Nyssa susţine că după ce omul a fost curăţit la Botez trebuie să se menţină ferm pe calea împărătească, neabătându-se la dreapta sau la stânga, ca nu cumva să-şi murdărească picioarele de noroi. Cel care şi-a dezlegat odată prin Botez încălţămintele şi şi-a spălat picioarele, a lepădat o dată cu încălţămintea toată întinăciunea pământească şi noroiul plăcerii[lv], ajungând chiar la mortificarea trupului, întrucât s-a înmormântat împreună cu Hristos prin Botez, făcându-se mort vieţii[lvi] materiale.

Fără Botez suntem în afara Bisericii şi în afara lui Hristos. Taina Botezului ne uneşte cu Domnul şi ne transformă în membre ale trupului Său, adică în membre ale Bisericii, al cărei cap este chiar El. Botezul este începutul unirii cu Iisus Hristos, prin el fiind scoşi din sfera existenţei adamice şi ridicaţi în sfera existenţei lui Hristos. Nu mai suntem robi ai păcatului, ci ai lui Hristos[lvii]. Cel care stăpâneşte peste patimi şi păcate realizează faptul că nu poate fi subjugat de ele prin puterea lor, ci doar datorită propriei sale voinţe libere. Hristos pătrunde în om la Botez, iar omul, scrie Părintele Dumitru Stăniloae, “prin participare deplină la El devine pe deplin persoană, adică fiinţă deplin comunitară, eliberată din închisoarea pasiunilor egoiste”[lviii], din sfera gândurilor şi a acţiunilor necurate.

III. Caracteristicile vieţii celei noi începută prin Botez

Harul Sfântului Duh este prezent în noi de la Botez, aşteptând conlucrarea noastră cu el, prin alegerea binelui. Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să îl caute şi să dorească a-l primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu, potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul[lix].Taina Botezului semnifică începutul vieţii în Hristos. Dacă omul este fiu al lui Dumnezeu, dacă a început să fie templul Său, primind Duhul Sfânt, se impune ca el să se străduiască a trăi în sfinţenie duhovnicească, pentru ca nu cumva să se reîntoarcă la purtările vechiului om şi să fie prins în laţurile păcatului.

Botezul înseamnă renaştere. Prin termenul renaştere, Sfântul Chiril al Ierusalimului nu înţelege renaşterea trupurilor, ci renaşterea duhovnicească a sufletului. Trupurile se nasc prin părinţi în această lume, pe când sufletele se renasc prin credinţă[lx]. Este mare harul botezului[lxi], întrucât îl dezbracă pe omul cel vechi dimpreună cu faptele lui[lxii], înnoindu-l de la cele vechi la cele noi[lxiii]. Totodată, Botezul este Taina care ne ridică la rangul de fii ai lui Dumnezeu. Nu numai că are ca efect iertarea păcatelor, dar ne aduce şi înfierea, fiind o actualizare a vieţii Domnului în viaţa fiecărei persoane, o participare la jertfă. Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului poate fi privită ca un tip al Botezului sub un aspect dublu: apa şi sângele care s-au revărsat din coasta Sa la răstignire vestesc atât Botezul omului prin apă, cât şi Botezul sângelui, de care se vor împărtăşi toţi cei care îşi vor da cu bucurie viaţa pentru credinţa în El[lxiv].

Apa cea mântuitoare[lxv] ne uneşte cu Domnul. Duhul Sfânt Se dă celor ce cred şi se renasc prin baia naşterii din nou, motiv pentru care Apostolul Pavel le scria tesalonicenilor: “Duhul să nu-L stingeţi (I Tesaloniceni V; 19). Oare nu le spune aceasta celor ce ştiau ce au luat, să nu stingă din negrijă harul Duhului aprins în ei?”[lxvi], se întreabă Sfântul Atanasie cel Mare. Omul trebuie să stea într-o permanentă stare de veghe, ca nu cumva să piardă, din neglijenţă, ceea ce a primit din partea lui Dumnezeu. Harul pătrunde în om la Botez, “sfânta baie”[lxvii], dar se actualizează prin colaborarea noastră cu el în timpul vieţii. “Cel ce se botează, a dezbrăcat pe omul vechi şi se înnoieşte, născându-se de sus prin harul Duhului”[lxviii], spune Sfântul Atanasie. Această renaştere şterge păcatul, dar nu anulează putinţa omului de a păcătui. El poate alege păcatul, tot aşa cum poate alege şi binele. Botezul este desăvârşit, precum am afirmat anterior, dar acest fapt nu constituie neapărat o realizare ulterioară a unei vieţi desăvârşite de către cel botezat. Dacă viaţa este o luptă cu noi înşine, cu firea noastră înclinată spre plăcere, cu diavolul care ne ispiteşte, harul ne dă imboldul de a săvârşi faptele cele bune, de a învinge tot ceea ce încearcă să ne doboare, având mereu vie încrederea în ajutorul lui Dumnezeu. Harul, provenind de la Dumnezeu, ar putea cu uşurinţă să acapareze şi să conducă voinţa umană numai spre bine. Dacă s-ar întâmpla aşa, meritul omului ar fi practic inexistent, iar mântuirea ar reprezenta o răsplată nevrednică de activitatea lui, întrucât el nu s-ar putea decide în nicio privinţă. Conlocuirea și conlucrarea activă dintre har şi libertate, după Botez, în fiinţa omului, demonstrează caracterul desăvârşit al Tainei Botezului. Sfântul Grigorie Teologul consemnează: “Dumnezeu nu m-a zidit Dumnezeu, ci m-a zidit în aşa fel, încât să fiu cu gândul plecat şi într-o parte şi în alta (şi înspre cer, ca suflet, şi înspre pământ, ca trup); pentru aceasta m-a sprijinit cu tot mai multe întărituri, dintre care, pentru oameni este şi harul Botezului… care este pecete a lui Dumnezeu, alungătorul răutăţilor, pecete pentru copii, însă pentru vârstnici el este medicament şi cea mai bună pecete, ce curge din dumnezeiescul izvor, al dătătorului de lumină Hristos. Comună este la toţi baia cea curăţitoare a Botezului mântuitor al muritorilor”[lxix]. Dacă Botezul este comun tuturor oamenilor, înseamnă că şi harul este universal, el pogorându-se asupra tuturor celor care vor să îl primească şi să îl valorifice prin fapte bune.

Botezul este împletit cu Taina Sfântului Mir şi cu Taina Sfintei Împărtăşanii. Pecetea primită în acel moment va fi semnul distinctiv al creştinului în lume, o dovadă elocventă a faptului că el este un ostaş al Duhului Sfânt, înrolat în armata Domnului, angajat în lupta împotriva păcatului şi a răului din viaţă: “aţi ajuns unşi pentru că aţi primit antitipul Sfântului Duh; vi s-a dat ungerea, antitipul Aceluia prin Care a fost uns Hristos. Acesta este Sfântul Duh”, afirmă Sfântul Chiril al Ierusalimului[lxx]. Abia după ce am fost învredniciţi cu ungerea cu Sfântul Mir, ne numim creştini; acum renaşterea noastră este confirmată şi de numele pe care-l purtăm. Înainte de a fi învredniciţi de acest har, propriu vorbind, nu eram vrednici de acest nume, ci eram încă pe cale de a ajunge creştini[lxxi]. În final, Domnul Iisus Hristos Se împarte, prin Sfânta Împărtășanie, ca o sămânţă, tuturor celor botezaţi, potrivit unui plan al harului, şi Se contopeşte cu trupul creştinilor, pentru ca această unire cu Trupul cel nemuritor să permită omului să participe şi el la nestricăciune[lxxii].

Puterea Duhului lucrează totul în toţi cei botezaţi, dând viaţă celor în care intră şi lipsind de viaţă pe cei din care iese[lxxiii]. Duhul Sfânt intră şi rămâne în fiinţa omului care persistă în bine. Însă, El îl părăseşte pe cel care, deşi a primit harul dumnezeiesc şi este conştient de înălţimea chemării sale, se abate de la calea virtuţii, împlinind voia diavolului. Duhul Sfânt nu poate conlocui cu păcatul. Cei care s-au făcut părtaşi de darul Duhului, trebuie să fie conştienţi că au datoria şi puterea de a face harul lucrător[lxxiv] printr-o viaţă duhovnicească şi nematerială, care îşi ia forma numai prin harul Sfântului Duh sau, altfel spus, prin formarea chipului vieţii după harul Sfântului Duh[lxxv]. Procedând astfel, omul curăţit prin apa Botezului[lxxvi], va persevera pe calea Sfântului Duh[lxxvii], plasându-se sub norul Duhului[lxxviii] şi dovedindu-se vrednic de calitatea de fiu al lui Dumnezeu[lxxix], afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa.

*****

Sfinţii Părinţi au făcut uz de toate cunoştinţele vaste pe care le-au dobândit la cele mai prestigioase şcoli ale epocii în dorinţa lor de a milita pentru triumful creştinismului, al Bisericii şi al literaturii creştine. S-au folosit de datele raţiunii, ale filosofiei, ale logicii pentru a-şi convinge contemporanii de superioritatea învăţăturii Domnului Iisus Hristos. Prin opera lor, Părinţii Bisericii au arătat că omul nu se poate mântui nici de unul singur, nici printr-un decret al lui Dumnezeu, ci numai prin colaborarea sa activă cu Dumnezeu. El nu este supus unui destin implacabil, nu este predestinat, ci va fi judecat în funcţie de faptele sale. Viaţa creştină se caracterizează prin strădanie, prin dinamism, printr-o mişcare continuă, printr-un urcuş neîntrerupt spre desăvârşire, spre îndumnezeire. Omul trebuie să parcurgă integral traseul de la păcat la sfinţenie, începând cu Taina Botezului. El trebuie să transforme chipul lui Dumnezeu, după care a fost creat, în asemănarea cu Dumnezeu, spre care a fost adus din neexistenţă la existenţă. Întreaga viaţă pământească a omului se derulează sub spectrul acestei călătorii, uneori tragice, de la chip la asemănare, de la înfiere la îndumnzeire prin har.

Omul primeşte mesajul mântuirii prin intermediul Bisericii. Prin Taina Botezului, săvârşită în biserică şi de către Biserică, omul devine creştin, începând o nouă viaţă cu Hristos. Pe parcursul acestei vieţi, creştinul este deplin conştient de rolul mântuitor al Bisericii. El se îndreaptă cu dragoste, credinţă, nădejde şi râvnă spre biserica de zid, spre locaşul de rugăciune, în care ştie că are posibilitatea să se întâlnească – în mod deosebit – cu Dumnezeu, cu Maica Domnului şi cu Sfinţii; ştie că biserica este locul sfânt şi sfinţitor în care îşi poate mărturisi păcatele cu sinceritate şi se poate împărtăşi cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos; ştie că, pătrunzând în biserică, intră de fapt în corabia mântuirii. Totodată, creştinul ştie că este un membru activ al Bisericii lui Hristos, al trupului Său. Biserica este trupul lui Hristos, El fiind capul acesteia (Efeseni V; 23). Biserica este adunarea tuturor celor care cred în Hristos, este familia celor botezaţi în numele Sfintei Treimi, a celor care trăiesc sub ocrotirea Maicii Domnului, a celor care îi au pe Sfinţi ca mijlocitori înaintea tronului dumnezeiesc. În Biserică omul îşi găseşte adevărata identitate, simţind că este o persoană (nu un individ) creată după chipul lui Dumnezeu, care tinde spre asemănarea cu El (prin colaborare cu El). De altfel, zice Sfântul Grigorie Taumaturgul, scopul tuturor oamenilor nu este altul decât acela de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu[lxxx]. În Biserică omul simte că este fiu al lui Dumnezeu şi frate cu toţi cei care îl înconjoară, simte că aparţine unei familii, simte că nu este singur pe lume. În Biserică trăim/experimentăm o autentică, reală comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii; toţi alcătuim o familie bazată pe cele mai solide principii, o familie bazată pe iubire, iertare, respect, toleranţă, într-ajutorare, bazată pe reciprocitate. În Biserică simţim că Iisus Hristos ne este atât conducător, cât şi frate, că este Lumina spre care ne îndreptăm în veşnicie, dar şi calea pe care trebuie să mergem spre a dobândi fericirea. Biserica este “laboratorul” în care se lucrează mântuirea sufletelor noastre. Doar prin Biserică/biserică mântuirea este un ţel care poate fi atins. În fine, doar făcând parte din împărăţia pământească a lui Dumnezeu (Biserica luptătoare) ne putem învrednici să devenim cetăţeni ai Împărăţiei cereşti (Biserica triumfătoare). Biserica este poarta spre viaţa veşnică şi fericită, este cea care ne arată şi ne învaţă că mântuirea este în realitate un proces divino-uman.

Note bibliografice

---

[i] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Procateheza sau prologul catehezelor, în Cateheze, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, 2, p. 6.

[ii] Ibidem, 11, p. 12.

[iii] Ibidem, 16, p. 15.

[iv] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, în Sfântul Grigorie Taumaturgul și Metodiu de Olimp. Scrieri, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul B.O.R., studiu introd., trad., note şi indici de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1984, col. PSB, vol. 10, p. 92. Vezi şi Sfântul Macarie Egipteanul, Cele 50 de Omilii duhovniceşti, în Sfântul Macarie Egipteanul. Scrieri. Omilii duhovniceşti, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, introd., indici şi note de Prof. Dr. Nicolae Chiţescu, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, col. PSB, vol. 34, Omilia a XLIII-a, cap. 1, p. 257.

[v] Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, în Sfântul Grigorie de Nyssa. Scrieri. Partea a doua, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, col. PSB, vol. 30, cap. 34, p. 334.

[vi] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în Sfântul Chiril al Alexandriei. Scrieri. Partea a patra, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 2000, col. PSB, vol. 41, p. 170.

[vii] Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Dialog cu iudeul Tryfon, în Apologeţi de limbă greacă, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Justin, Patriarhul B.O.R., trad., introd., note şi indici de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, col. PSB, vol. 2, Partea întâia, cap. XIV, p. 106.

[viii] Vezi Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul B.O.R., Editura IBMBOR, București, 1984, pp. 63-65.

[ix] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XIII-a. Îndemnătoare la Sfântul Botez, în vol. Omilii şi cuvântări, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2004, I, p. 234.

[x] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a III-a, în vol. Cateheze, 11, pp. 44-45.

[xi] Idem, Cateheza a XVI-a, în vol. Cateheze, 24, p. 287.

[xii] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ediția a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, București, 1993, pp. 154-156.

[xiii] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 189. Către marele medic Eustathe, în Sfântul Vasile cel Mare. Scrieri. Partea a treia, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad., introd., note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1988, col. PSB, vol. 12, cap. VII, p. 389.

[xiv] Idem, Despre Sfântul Duh, col. PSB, vol. 12, XII, p. 43. “Ne botezăm în credința în care credem și ne închinăm așa cum am fost botezați. Nu în inventarea noțiunilor se cuprinde mântuirea noastră, ci în mărturisirea curată despre Dumnezeu, în Care credem”. Idem, Epistola 175. Către comitele Magninianos, col. PSB, vol. 12, p. 366.

[xv] Herma, Păstorul, în Scrierile Părinţilor Apostolici, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Justin, Patriarhul B.O.R., trad., note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1979, col. PSB, vol. 1, Vedenia III; 11 (3), 5, p. 236.

[xvi] Clement Alexandrinul, Pedagogul, în Clement Alexandrinul. Scrieri. Partea întâia, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Justin Patriarhul B.O.R., trad., introd., note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, col. PSB, vol. 4, Cartea întâia, cap. VI; 32.1, p. 184.

[xvii] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a III-a, în vol. Cateheze, 3, p. 39.

[xviii] Ibidem, 5, p. 40.

[xix] Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, în Sfântul Grigorie de Nyssa. Scrieri. Partea întâia, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Justin, Patriarhul B.O.R., trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, indice: Pr. Ioan Buga, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, col. PSB, vol. 29, Omilia a VII-a, p. 207.

[xx] Idem, Despre feciorie, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R, trad. din limba greacă veche şi note de Laura Pătraşcu, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, cap. XXIII, 1, p. 86.

[xxi] John Meyendorff, Teologia bizantină, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din limba engleză de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 197.

[xxii] Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, col. PSB, vol. 30, cap. 35, p. 336.

[xxiii] Ibidem, cap. 39, p. 343.

[xxiv] Idem, Despre desăvârşire, către monahul Olimpiu, col. PSB, vol. 30, p. 471.

[xxv] Sfântul Grigorie Palama, Omilia I. Despre pacea obștească, în Omilii, vol. I, apare cu binecuvântarea și cuvântul înainte ale Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, introd. de Părintele Galeriu, trad. din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătrașcu și stilizată de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 2004, cap. 1-3, pp. 3-5.

[xxvi] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, col. PSB, vol. 12, XV, p. 49.

[xxvii] Idem, Omilia a XIII-a, în vol. Omilii şi cuvântări, II, p. 237.

[xxviii] Idem, Despre Botez, trad. și studiu introd. de Pr. Dumitru V. Georgescu, apare cu binecuvântarea Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Editura Anastasia, București, 1999, Cartea întâi, Cuvântarea II, 8, p. 66.

[xxix] Idem, Omilia a XII-a. La începutul Proverbelor, în vol. Omilii şi cuvântări, XIII, p. 224.

[xxx] Idem, Tâlcuiri la Psalmi, Omilie la Psalmul XXVIII, cap. 5, pp. 86-87.

[xxxi] Idem, Epistola 292. Către Paladin, col. PSB, vol. 12, p. 577.

[xxxii] Idem, Tâlcuiri la Psalmi, trad. şi note de Pr. Dumitru Fecioru, tipărită cu binecuvântarea P.S. Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, Omilie la Psalmul VII, cap. 4, p. 30.

[xxxiii] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, trad. din limba rusă și note de Elena Dulgheru, tipărită cu binecuvântarea P.S. Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Sophia, București, 2000, pp. 10-11.

[xxxiv] Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, col. PSB, vol. 30, cap. 16, p. 313.

[xxxv] Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieții, trad. și cuvânt înainte de P.S. Dr. Irineu Pop Bistrițeanul, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, pp. 46-48.

[xxxvi] Herma, op. cit., col. PSB, vol. 1, Pilda IX, 93(16); 2-4, pp. 303-304, Pilda VIII, 68(2); 1, p. 283. Botezul este „pecetea Domnului”. Vezi Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, col. PSB, vol. 4, XLII; 4, p. 64.

[xxxvii] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. II, în Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri. Partea a doua, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad., introd., indici și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1989, col. PSB, vol. 22, Omilia XL; IV, pp. 77-78.

[xxxviii] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie. Paharul şi Botezul, în Filocalia, vol. 3, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 127.

[xxxix] Sfântul Nicolae Cabsila, Despre viața în Hristos, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., studiu introd. și trad. din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 2001, p. 50.

[xl] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica, Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993, p. 52.

[xli] Clement Alexandrinul, Pedagogul, col. PSB, vol. 4, Cartea întâia, cap. VI; 45.2, p. 192.

[xlii] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. I, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din limba greacă veche și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 2003, Omilia XXVIII; I, p. 346.

[xliii] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 236. Către Amfilohie, episcopul de Iconium, col. PSB, vol. 12, cap. V, p. 491.

[xliv] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, vol. II, col. PSB, vol. 22, Omilia XL; IV, p. 77.

[xlv] Apud Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 333.

[xlvi] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, col. PSB, vol. 12, XV, p. 51.

[xlvii] Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., pp. 156-157.

[xlviii] Sfântul Nicolae Cabsila, op. cit., pp. 49-53.

[xlix] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia, vol. VI, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 1997, cap. 89, p. 90.

[l] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., ediţia a doua, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 230-231.

[li] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. 1, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Membru al Academiei Române, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, cap. 79, pp. 453-454.

[lii] Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, vol. 1, pp. 346-347.

[liii] Hristu Andrutsos, Simbolica, trad. din limba greacă de Iustin Moisescu, Profesor universitar, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, pp. 259-260.

[liv] Sfântul Macarie Egipteanul, Alte 7 Omilii, în Sfântul Macarie Egipteanul. Scrieri. Omilii duhovnicești, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introd., indici și note de Prof. Dr. Nicolae Chițescu, Editura IBMBOR, București, 1992, col. PSB, vol. 34, Cuvânt despre paza inimii, cap. 12, p. 289.

[lv] Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, col. PSB, vol. 29, Omilia a XI-a, p. 265.

[lvi] Ibidem, Omilia a XIV-a, p. 302

[lvii] Mitropolit Nicolae Mladin, Hristos – Viaţa noastră sau Asceza şi mistica paulină, ediţie îngrijită şi prefaţată de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1996, pp. 100, 109.

[lviii] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 232.

[lix] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, tipărită cu binecuvântarea P.S. Justinian, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, trad. din engleză Prof. Grația Lungu Constantineanu, Editura Bunavestire, Bacău, 1998, p. 35.

[lx] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza I, în vol. Cateheze, 2, p. 19.

[lxi] Idem, Cateheza a III-a, în vol. Cateheze, 6, p. 42.

[lxii] Ibidem, 7, p. 42.

[lxiii] Idem, Cateheza a II-a mistagogică, în vol. Cateheze, 1, p. 347.

[lxiv] Idem, Cateheza a XIII-a, în vol. Cateheze, 21, p. 205.

[lxv] Idem, Cateheza I mistagogică, în vol. Cateheze, 3, p. 343.

[lxvi] Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola întâia către Serapion, episcopul de Thmuis, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea a doua, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din greceşte, introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, col. PSB, vol. 16, IV, p. 26.

[lxvii] Idem, Cuvântul al doilea împotriva arienilor, în Sfântul Atanasie cel Mare. Scrieri. Partea I, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., trad. din greceşte, introd. şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987, col. PSB, vol. 15, XLI, p. 277.

[lxviii] Idem, Despre Sfântul Duh, către acelaşi Episcop Serapion, col. PSB, vol. 16, XIII, pp. 97-98.

[lxix] Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice: Despre Testamente şi despre Arătarea lui Hristos, în vol. Opere dogmatice, Editura Herald, Bucureşti, 2002, pp. 178-179.

[lxx] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a III-a mistagogică, 1, în vol. Cateheze, p. 351

[lxxi] Ibidem, 5, p. 353.

[lxxii] Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, col. PSB, vol. 30, cap. 37, p. 341.

[lxxiii] Idem, Dialogul despre suflet şi înviere, col. PSB, vol. 30, p. 396.

[lxxiv] Idem, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, col. PSB, vol. 29, p. 81.

[lxxv] Idem, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, col. PSB, vol. 29, Omilia a VII-a, p. 211.

[lxxvi] Idem, Dialogul despre suflet şi înviere, col. PSB, vol. 30, p. 397.

[lxxvii] Idem, Despre feciorie, cap. VII, 1, p. 40.

[lxxviii] Idem, La titlurile Psalmilor, col. PSB, vol. 30, Partea a doua, cap. XIV, p. 194.

[lxxix] Idem, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, col. PSB, vol. 29, Omilia a XIV-a, p. 301.

[lxxx] Sfântul Grigorie Taumaturgul, Discursul Sfântului Grigorie Taumaturgul, adresat lui Origen, în Cezareea Palestinei, în Sfântul Grigorie Taumaturgul și Metodiu de Olimp. Scrieri, col. PSB, vol. 10, cap. XII, p. 30.

Preot dr. CRISTIAN BOLOŞ