CONFERINTA PREOTEASCA

PREACUCERNICE PĂRINTE

Cu deosebită bucurie Vă aducem la cunoştinţă că în ziua de luni, 14 mai 2012, ora 9³⁰, la Catedrala Eparhială “Sfânta Treime” din Baia Mare, va avea loc conferinţa preoţească cu tema: “Taina Sfântului Maslu-mijloc de tămăduire sufletească şi trupească”, întocmită şi susţinută de către Preacucernicul Pr. Prof. Dr. Paul Adrian-Gheorghe de la parohia „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”-Baia Sprie.

Conferinţa va fi prezidată de către P.S. Sa Iustin Hodea Sigheteanul. Vă rugăm să Vă prezentaţi cu punctualitate la ora fixată, în ţinută canonică.

Aşteptându-vă cu drag, Vă mulţumim pentru înţelegere şi colaborare!

Taina Sfântului Maslu

–mijloc de tămăduire sufletească şi trupească

Introducere

Conform hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, anul 2012 a fost proclamat Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor. Cu acest prilej, pe întreg cuprinsul Patriarhiei Române vor fi organizate o serie de manifestări cu caracter liturgic, duhovnicesc, educativ, social-medical şi teologic-ştiinţific. Cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale Justin Hodea Sigheteanu, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, am alcătuit referatul intitulat: „Taina Sfântului Maslu –mijloc de tămăduire sufletească şi trupească”, referat susţinut în cadrul Conferinţelor preoţeşti din cuprinsul Eparhiei noastre, sesiunea primăvară a anului 2012. Potrivit programului cadru stabilit de Cancelaria Sfântului Sinod referitoare la organizarea în sânul Eparhiilor din cuprinsul Patriarhiei Române în primul semestru a anului în curs tema Tainei Sfântului Maslu va fi tratată prin accentul pus pe evidenţierea argumentărilor biblico-patristice şi istorice, descrierea semnificaţiei teologice şi existenţiale a Tainei şi prezentarea caracterului liturgic a Sfântului Maslu. Referatul de faţă vizează în special susţinerea şi promovarea învăţăturii de credinţă ortodoxă despre rolul şi importanţa Tainei Sfântului Maslu, redând mărturii vechi şi noutestamentare, dar şi patristice despre existenţa şi necesitatea ei, aprofundarea pastorală şi practică a acestei Sfinte Taine prin cercetarea şi îngrijirea bolnavilor şi nu în ultimul rând îşi propune să evidenţieze actualitatea temei în viaţa Bisericii şi a societăţii actuale în care trăim subliniind realul folos al efectelor duhovniceşti şi terapeutice ale Tainei asupra tuturor celor ce se apropie şi se împărtăşesc cu evlavie sfântă de ea.

Pentru început vom spune că potrivit învăţăturii creştine scopul existenţei omului pe pământ este dobândirea vieţii veşnice în deschiderea lui prezenţei pline de taină dar transfiguratoare a omului credincios lui Iisus Hristos prin lucrarea harică şi sfinţitoare a Duhului Sfânt în vederea sfinţirii şi îndumnezeirii sale veşnice. Pentru înfăptuirea acestui scop, sensul şi chemarea Bisericii este acela de a face pe om să se altoiască, prin intermediul Sfintelor Taine bisericeşti, pe Trupul Celui Înviat şi preamărit al Domnului şi de a-l face să primească puterea transfiguratoare a Paştilor care-i îngăduie să smulgă morţii şi oricărei forme de moarte, existenţa sa. Astfel, prin harul Crucii dătătoare de viaţă şi prin slava Învierii preaminunate a Domnului nostru Iisus Hristos, omul credincios –plămădit şi altoit pe Viţa vieţii– primeşte capacitatea de a transfigura toată starea de moarte, în care deseori se cufundă conştient şi deliberat prin păcatele sale, în stare de deplină înviere. Încorporat în Trupul tainic al Domnului prin Sfintele Taine omul devine colaborator al lui Dumnezeu în lucrarea de desăvârşire a fiinţei sale.

Apropierea noastră de Dumnezeu, până la dobândirea „asemănării” depline cu El în deschiderea noastră totală la viaţa de comuniune trinitar-dumnezeiască înseamnă păstrarea stării de „sănătate”, de nepătimire şi de curăţie integrală –sufletească şi trupească. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare „…nimic dintre lucrurile omeneşti nu merită să fie socotit bun decât virtutea, care ne duce la asemănarea cu Dumnezeu, cum nimic nu este mai rău în această lume decât păcatul care, despărţindu-ne de Cel preabun, ne uneşte cu cel rău”[1]. Dar a fi virtuos înseamnă a fi sănătos, cum mântuirea înseamnă şi vindecare de tot ceea ce este rău şi înaintare spre unirea asemănătoare cu Dumnezeu. În acest înţeles, sănătatea, fie fizică fie sufletească, corespunde cu starea normală a naturii omeneşti, cea a condiţiei paradisiace ce presupune a fi o putere omenească folosită în vederea săvârşirii binelui, spre împlinirea poruncilor lui Hristos şi spre slava lui Dumnezeu. Prin urmare, sfinţirea omului şi înnoirea vieţii, aşa după cum o aşteaptă de la noi însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, se dobândeşte real şi deplin numai în Biserică prin Sfintele Taine. Căci minunea limbilor de foc ce s-a arătat la Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii peste Sfinţii Apostoli continuă să se manifeste transfigurator şi mereu înnoitor numai în Biserică, unde cerul a rămas deschis şi izvoarele darului Duhului Sfânt, curg neîncetat ca să (re)nască şi să-i aducă la lumină pe cei aflaţi în întunericul păcatului, să purifice şi să adape pe cei însetaţi, să ofere sănătate sufletească celor înrobiţi de păcat şi bolnavi, să sfinţească pe cei păcătoşi care se pocăiesc şi, astfel, să dea viaţă tuturor mlădiţelor (cf. Ioan 15, 1-6), tuturor membrilor care fac parte din Trupul tainic al lui Hristos -Biserica.

1. Taina Sfântului Maslu: definiţie, instituire şi efecte

Între toate Sfintele Taine bisericeşti, Maslul ne apare ca fiind Sfânta Taină a Bisericii în care creştinul bolnav, care este uns cu untdelemn sfinţit, dobândeşte prin rugăciunile preoţilor harul vindecării de bolile trupeşti şi sufleteşti. Cu alte cuvinte, în Taina Maslului se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii sau uşurarea durerii trupeşti, al întăririi sufleteşti şi al iertării de păcatele rămase după mărturisire sau nespovedite, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor.

Ungerea cu untdelemn a bolnavilor era o practivă veche, cunoscută şi practicată atât la păgâni cât şi la iudei, întrucât untdelemnul era considerat ca fiind un foarte bun medicament pentru trup. Pe vremea Mântuitorului practica ungerii cu untdelemn era una frecvent întâlnită. De pildă: când Apostolii au fost trimişi la cea dintâi propovăduire, înainte de învierea Domnului, se precizează că ei „ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau” (cf. Mc. 6,13); iar în istorisirea pildei samarineanului milostiv, Însuşi Mântuitorul Hristos subliniează că peste rănile celui căzut între tâlhari s-a turnat „untdelemn şi vin” (cf. Lc. 10,34). Mai mult, în Evanghelie, tămăduirea bolilor ne este prezentată ca făcând parte din opera mesianică a lui Hristos. Tămăduind pe cei iviţi în calea Sa şi pe cei aduşi spre aceasta, Mântuitorul Hristos a inaugurat lupta Sa contra morţii şi a păcatului care pusese stăpânire pe omul depărtat de Dumnezeu şi lipsit de har. Iar dacă vorbim despre misiunea lui Hristos în lume şi aceasta implică restaurarea integrală a omului (trup şi suflet), în darul acordat Apostolilor de a vindeca bolnavii şi a alina suferinţele trebuie să vedem chiar instituirea Tainei înseşi de către Domnul nostru Iisus Hristos.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lumea bântuită de cel rău şi plină de fărădelegi spre a o mântui de tot ceea ce este rău, de moarte şi de păcat. Prin întreita Sa lucrare mântuitoare, Hristos Domnul ne-a eliberat de sub stăpânirea vrăjmaşului, a păcatului şi a morţii şi ne-a oferit în dar viaţa şi învierea, făcându-Se astfel Răscumpărătorul nostru. În El noi toţi am fost răscumpăraţi şi mântuiţi în acelaşi timp. Spunem aceasta pentru că adeseori se trece uşor cu vederea peste un fapt foarte important, anume că verbul grecesc „swzw” (a salva), folosit în mod frecvent în paginile Noului Testament, înseamnă nu doar „a elibera” sau „a scăpa” dintr-o anumită primejdie, ci şi „a vindeca”, iar cuvântul „swteria” (mântuire) desemnează atât eliberarea cât mai ales „vindecarea”. De altfel, chiar numele lui Iisus înseamnă „Yahve mântuieşte” (cf. Mt. 1,21; Fapte. Ap. 4,12), sau altfel spus, ”Dumnezeu vindecă”.

Iisus însuşi vine şi Se arată lumii pe Sine ca Doctor (cf. Mt. 8, 16-17; Mc. 2,17; Lc. 4,18,23), iar mântuirea pe care o aduce El este vindecarea omului din starea de boală şi din păcătoşenia care a cuprins întreaga fiinţă umană. Astfel opera mântuitoare a lui Hristos se vădeşte a fi o lucrare de tămăduire a întregi omeniri asumată în Persoana Sa dumnezeiască şi de restaurare a ei în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început. Această mântuire şi vindecare a întregi umanităţi, împlinită obiectiv, ontologic, deplin şi real în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, ne sunt dăruite prin Sfântul Duh fiecărui creştin în Biserică prin intermediul Sfintelor Taine restauratoare. În acest cadru Sfântul Maslu este Taina prin care omul bolnav (sufleteşte şi trupeşte) primeşte vindecarea firii sale bolnave şi este readus şi restaurat în starea de sănătate primordială, motiv pentru care e recunoscută în Biserică ca fiind Taina de restaurare şi vindecare a firii umane decăzute.

Cu privire la instituire, însă, un lucru este cert: nu cunoaştem împrejurările exacte prin care Mântuitorul Iisus Hristos instituie această Taină, întrucât Sfânta Scriptură nu conţine nici un text în care să indice precis timpul şi locul instituirii acestei Sfinte Taine. Dar subliniem că Sfânta Scriptură conţine mărturii indirecte din care se poate vedea clar că Maslul este o Taină instituită de Domnul Hristos. Bunăoară, practicarea ungerii cu untdelemn în timpul apostolilor, ce se dovedeşte a fi o lucrare cunoscută şi practicată de Biserică printr-un ritual poruncit de Mântuitorul, e atestată în Epistola Sfântului Apostol Iacob, care ţine să sublinieze următoarele: „De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-1 cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-1 va ridica pe el Domnul, iar de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (5, 14-15). Observăm că această lucrare se săvârşea „în numele Domnului”, ceea ce înseamnă că El a instituit-o; iar scopul este unul mesianic, anume acela că tămăduirea sau vindecarea nu este cerută decât în cadrul pocăinţei şi al dobândirii mântuirii şi nu ca scop în sine. Indiferent de sfârşitul bolii ce pune stăpânire pe om, ungerea simbolizează iertarea divină, adică eliberarea din cercul vicios al păcatului, al suferinţei şi al morţii care reţine captivă umanitatea decăzută[2]. Deci, instituirea Tainei Sfântului Maslu de către Mântuitorul Hristos trebuie văzută în darul acordat Apostolilor de a alina suferinţele şi a vindeca pe cei bolnavi, după Învierea Sa din morţi.

Referitor la efectele Tainei subliniem pentru început realitatea că una dintre cauzele principale ale deprimării şi descurajării omului este şi rămâne boala. Părintele Iustin Popoviciu spune că „…bolile nu sunt decât dinţii morţii care devorează necontenit pe om”[3]. Şi de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mijloace omeneşti. Bolnavul credincios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în unele păcate pe care nu le-a putut mărturisi sau că eventual va muri fără iertarea acestor păcate. Şi cine nu trece în viaţa lui prin boală şi prin aceste deprimări şi îngrijorări, care-i măresc suferinţa? Ele intră în componenţa existenţei omeneşti. E posibil să credem că Dumnezeu nu S-a gândit şi la un ajutor dat omului în aceste situaţii de boală şi de slăbire sufletească? Taina aceasta arată că Dumnezeu îşi manifestă mila Lui şi faţă de cei suferinzi care-şi pun nădejdea în El, care apelează la El când ajung în aceste situaţii. Cu alte cuvinte, prin această Sfântă Taină, Biserica ajută pe credincioşi să se comporte ca membri ai „trupului tainic” al Domnului şi în situaţia de bolnavi. Prin intermediul acestei Taine, primitorii ei iau din Hristos, capul trupului celui botezat dar şi al Bisericii, puterea să-şi poarte şi ei crucea suferinţelor lor trupeşti cu răbdarea uşurată de bucuria învierii lui Hristos, Care trecând prin patimi, moarte, îngropare şi înviere, îi va învia şi pe ei. Ei bine, răbdarea bărbătească susţinută de nădejdea învierii mobilizează vrând-nevrând forţele trupului care, ajutate de harul sfinţitor şi dumnezeiesc venit de sus, prin invocarea rugăciunii preoţilor şi prin coborârea în har a Duhului Sfânt, pot să aducă sănătatea, sau dacă voia cea sfântă a lui Dumnezeu este alta, îi dau bolnavului linişte şi împăcare în faţa obştescului sfârşit. De aceea, în toate rugăciunile Maslului se apelează mai ales la mila lui Dumnezeu, iar Dumnezeu apare în această Taină lucrând ca Doctorul plin de milă. De pildă, în pripeala cântării canonice a lui Arsenie, de la sfinţirea untdelemnului cu care urmează a se unge bolnavul, pripeală ce se repetă după fiecare tropar, se cere: „Stăpâne Hristoase, Milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău (robii Tăi)„; iar în podobia glasului al IV-lea se cere sugestiv următoarele: „Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri… dăruieşte tămăduire neputinciosului robului Tău; îndură-Te şi miluieşte pe acesta care mult a greşit şi-l izbăveşte de păcate…”[4].

Din această rugăciune, cum şi din cuvintele Sfântului Apostol Iacov din Epistola sa sobornicească, desprindem îndoitul efect al acestei Sfinte Taine. Unul fizic, ce presupune vindecarea de bolile trupeşti, şi altul spiritual, ce presupune iertarea păcatelor, adică vindecarea de boala spirituală –păcatul.

Precizăm că în rugăciunea citită după al doilea Apostol şi a doua Evanghelie se cere lui Hristos însănătoşirea bolnavului, pe baza faptului că El Însuşi S-a întrupat şi S-a făcut om pentru zidirea Sa, arătând voinţa Lui de a mântui trupul şi de a-1 înălţa în Împărăţia lui Dumnezeu, cum şi de a face din trupuri un mijloc de comunicare veşnică între Dumnezeu şi oameni. De aceea, tot în aceeaşi rugăciune se cere sălăşluirea Duhului Sfânt în cel bolnav, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 6,19; 3, 16-17), spunându-se: „…Însuţi, îndurate Stăpâne, caută din înălţimea Ta cea sfântă, umbrindu-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi cu darul Sfântului Duh în ceasul acesta şi trimite-l peste robul Tău acesta (N)”[5].

La fel de importantă este şi iertarea păcatelor, în calitatea lor de boli ale sufletului, întrucât Sfântul Iacob spune: „… iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”. De altfel, numai astfel pot fi privite efectele administrării acestei Taine minunate: vindecarea trupească se urmăreşte doar atunci când aceasta e folositoare pentru mântuirea sufletului. Căci dacă Sfântul Maslu ar avea totdeauna ca urmare doar vindecarea trupească, aceasta ar însemna ca să se îndepărteze definitiv boala din firea umană iar oamenii să nu mai moară niciodată, întrucât ei ar recurge mereu la primirea Tainei ori de câte ori ar pătimi sau ar fi bolnavi. În acest caz s-ar desfiinţa legea morţii, ceea ce Domnul nu a intenţionat prin Maslu, legea morţii urmând să fie desfiinţată numai prin învierea generală. Deci, Mântuitorul Hristos nu a voit să dea omenirii, prin Maslu, nemurirea pe pământ, ci a dorit să ne încadreze pe calea ce duce la sfinţirea desâvârşitoare. Or, aceasta nu e posibilă fără iertarea a tot păcatul săvârşit în noi. Iar dacă unele păcate nu sunt mărturisite la Spovedanie, din neştiinţă sau fără voie, ori chiar sunt uitate, acestea nu vor avea efecte negative în noi interpunându-se în calea ascendentă pe care o apucăm spre desăvârşire? Nu întâmplător teologii liturgişti şi moralişti în perspectiva apartenenţei eccesiale aşează Taina Sfântului Maslu în cadrul Tainelor restauratoare, apărând ca o taină complementară Pocăinţei. Iar dacă recurgem la administrarea propriu-zisă în Biserica Ortodoxă vom regăsi legătura profundă între efectele pe care le produce această Sfântă Taină. De pildă, în rugăciunea a VII-a se zice: „Bunule şi Iubitorule de oameni ne rugăm Ţie şi cerem în ceasul acesta: ascultă rugăciunea noastră şi o primeşte pe ea, ca pe tămâia ce se aduce Ţie, şi cercetează pe robul Tău acesta (N). Şi orice a greşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, în timpul nopţii sau în timpul zilei; şi, de a căzut sub blestem preoţesc sau sub blestemul său…, pe Tine Te chemăm şi Ţie ne rugăm: slăbeşte, lasă şi iartă-i lui, Dumnezeule, trecându-i cu vederea fărădelegile şi păcatele făcute de dânsul cu ştiinţă şi cu neştiinţă...”[6].

Existenţa omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup şi suflet atâta timp cât omul trăieşte, cum e imposibil să faci separaţie între lucrarea harului sfinţitor asupra trupului şi asupra sufletului în om. Însăşi vindecarea trupului e simţită de bolnav ca un har dat lui de Dumnezeu în calitatea lui de persoană umană integrată. Trupul e plin de energiile sufletului; prin el lucrează sufletul. De aceea harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului. De aceea în rugăciunile Tainei se cer împreună: tămăduirea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de păcate. Sălăşluirea Duhului are mai ales scopul curăţirii de păcate şi al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Prin urmare, întrucât păcatul este o boală a sufletului, mai ales când s-a îndesit în patimi, şi ca atare e şi o cauză a bolii trupului, Maslul este socotit atât ca o tămăduire a trupului, cât şi a sufletului, şi Dumnezeu e numit Doctorul sufletelor şi al trupurilor.

Insistenţa cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Pocăinţei, tămăduirea bolnavului de patimile sufleteşti odată cu tămăduirea trupului, ne dă să înţelegem că mai ales la aceste rădăcini ale păcatelor se referă Taina Maslului, de unde şi necesitatea administrării Tainei, căci la această fază progresată a slăbiciunilor păcătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tainei Pocăinţei şi a conlucrării sale cu harul Botezului şi al Mirungerii, se reduce de fapt păcătoşenia[7]. Spovedania anterioară Maslului a adus bolnavului iertare de păcatele mărturisite, dar el n-a avut timp să topească, prin conlucrare cu harul redobândit, slăbiciunile păcătoase, hrănite printr-o obişnuinţă îndelungată cu păcatul, slăbiciuni care explică adeseori şi boala trupului. De aceea în rugăciunile rostite la administrarea Maslului, în care se cer deodată tămăduirea trupului, iertarea de păcate şi tămăduirea de patimi, eliberarea simţurilor de influenţele rele şi alungarea vrăjmaşului, toate acestea se cer pentru ca bolnavul, devenit sănătos trupeşte şi sufleteşte, să poată trăi o viaţă curată, întru sănătate şi curăţie, închinată total slujirii lui Dumnezeu. Deci Taina Maslului nu e administrată nici pentru moarte, aşa cum e văzută în Catolicism[8], după cum nu are drept scop nici nemurirea pe pământ.

2. Primitorii, săvârşitorii şi administrarea propriu-zisă a Tainei

Dintru început ţinem să subliniem importanţa administrării acestei taine bisericeşti asupra tuturor membrilor vii ai Bisericii, deopotrivă clerici şi mireni, care sunt botezaţi în numele Preasfintei Treimi, pecetluiţi cu darul Sfântului Duh şi meniţi a fi mărturisitori ai vieţii şi învăţăturii mântuitoare a Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Sfântul Apostol Iacob scrie: „Este cineva bolnav între voi?” Se referă desigur la cei din rândul creştinilor, căci doar ei se pot împărtăşi eficient de efectele restauratoare ale acestei Sfinte Taine. Dacă vorbim de boală, Sfântul Iacob se referă la cea fizică. Or, din punct de vedere fizic orice om se poate înbolnăvi în virtutea realităţii soteriologice că nimeni dintre cei născuţi din femeie nu e fără de păcat. Deci, primitorii pot fi toţi creştinii cuprinşi de bolile trupeşti ori sufleteşti: deopotrivă mireni şi clerici.

Când este vorba despre clerici pecizăm că Sfântul Iacob îi are în vedere cel mult indirect, întrucât el face referire doar la cei care se împărtăşesc de această Taină „chemând preoţii Bisericii”. Dar preoţii, în calitatea lor de „iconomi ai Tainelor dumnezeieşti” nu doar administrează Tainele bisericeşti, ci se pot şi ei la rândul lor împărtăşi de acestea spre folosul lor duhovnicesc. Efectul Sfintelor Taine nu este doar asupra celor care se administrează Sfintele Taine, ci deopotrivă şi în înţeles mai profund şi asupra celor care le săvârşesc. Oare săvârşirea Sfintei Liturghii are efecte benefice doar asupra credincioşilor care iau parte la săvârşirea ei sau beneficiază de harul sfinţitor şi clericul săvârşitor? Iar dacă răspunsul la această întrebare este doar unul, anume că pe măsura pregătirii slujirii preoţeşti şi a vredniciei sale în cadrul liturgic al Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii sau a Sfintelor Taine şi ierurgii, sacerdotul se împărtăşeşte benefic şi mântuitor, atunci cu siguranţă că săvârşirea regulată, optimă şi tipiconală, după rânduiala propriu-zisă şi autentică a Bisericii şi însoţită de evlavie sfântă şi simţul responsabilităţii slujirii sacerdotale aduce efecte majore în sufletul şi viaţa clericului săvârşitor al Tainei Sfântului Maslu, fără să fie neapărat cuprins de o boală trupească anume.

Cuvântul apostolului Iacob: „să cheme preoţii Bisericii” îi vizează direct pe mirenii creştini şi se referă mai mult la faptul că pentru săvârşirea Tainei Maslului e nevoie de mai mulţi preoţi. Biserica a fixat numărul de şapte, dar acest număr poate fi şi mai mic. În caz de nevoie, de necesitate grabnică, când e administrat unui bolnav grav aflat pe patul de suferinţă ori în spital, cum şi în lipsă de mai mulţi preoţi, Maslul poate fi săvârşit şi de un singur preot. Textul citat nu exclude o astfel de interpretare. Se recomandă însă ca Maslul să fie săvârşit de şapte preoţi după numărul darurilor Duhului Sfânt, rânduiala cuprinzând, de altfel, şapte Sfinte Evanghelii, precedate de şapte pericope apostolice şi însoţite toate de alte şapte rugăciuni speciale ce vizează tămăduirea celui bolnav, iertarea păcatelor şi mântuirea lui. Aceasta pentru că Taina Maslului presupune şi comuniunea rugăciunii eclesiale care manifestă cu putere această comuniune.

Subliniem că lucrarea Sfântului Duh în om, care e cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea efectua însă fără o deschidere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă. Poate mira faptul că bolnavului care primeşte această Taină nu i se cere o mărturisire de credinţă ca la Botez, şi nici ca la Împărtăşire, o mărturisire a păcatelor prin Taina Pocăinţei; dar preoţii au temeiul să o considere dată, aşa cum consideră episcopul mărturisirea de credinţă dată de cel ce se hirotoneşte întru diacon sau preot (prin certificat teologic şi prin spovedanie înainte de Hirotonie), sau învoirea dată de cei ce se căsătoresc. Însuşi faptul că bolnavul cheamă preoţii să se roage pentru el implică credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această Taină. De pildă, în rugăciunea de după Evanghelia a doua se spune: „…Căci el şi-a cunoscut păcatele şi a venit la Tine cu credinţă. Deci, primindu-l cu iubirea Ta de oameni şi iertându-i orice a greşit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul, spală-l şi-l curăţeşte pe el de tot păcatul. Şi, petrecând pururea împreună cu dânsul, păzeşte-1 în ceilalţi ani ai vieţii lui, ca, umblând întru poruncile Tale, să nu mai fie el batjocură diavolului, ca şi într-însul să se mărească preasfânt numele Tău…”[9].

Un lucru important în actul administrării Tainei Maslului este ungerea celui bolnav de către preot (preoţi) cu untdelemn la simţurile principale, în semnul crucii, iar semnificaţia crucii în această ungere o arată cântăreţul care cântă în timp ce preotul săvârşeşte această ungere: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat nouă, că se cutremură şi se îngrozesc nesuferind a căuta spre puterea ei; căci morţii i-ai sculat şi moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi sfintei Învieri”[10]. Crucea e mijlocul prin care vine puterea din trupul lui Hristos, Care a biruit moartea. Deci, însuşi Hristos cel jertfit Se sălăşluieşte prin semnul crucii în bolnav, dându-i puterea înfrânării de la păcate, a rezistenţei la orice egoism al pornirilor păcătoase, aşa după cum cu ea se va întări sufletul celui bolnav, pentru ca să biruiască boala din trupul său tocmai prin ungerea cu untdelemn a părţilor corporale ce reprezintă simţurile. În prima rugăciune specială se spune printre altele: „…Pentru că n-ai binevoit a ne curăţi prin sânge, ci ai dat şi în untdelemnul sfinţit chipul Crucii, ca să ne facem noi turmă lui Hristos, preoţie împărătească, neam sfânt, curăţindu-ne cu apă şi sfinţindu-ne cu Duhul cel Sfânt”[11].

Mai e de menţionat un amănunt: atunci când Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în biserică în cadrul liturgic, aceasta se face de obicei cu participarea mai multor credincioşi, care se roagă şi ei concomitent cu preoţii pentru cel sau cei bolnavi. Din această largă comuniune, din acest semn al dragostei pe care i-1 dau mai mulţi semeni în starea cuiva de boală şi neputinţă, acel (acei) bolnav prinde de asemenea putere de refacere trupească şi sufletească. De altfel, rânduiala liturgică ortodoxă recomandă săvârşirea acestei Taine de către mai mulţi preoţi ce manifestă voinţa Bisericii de a pune mai multe forţe ale ei în mişcare, prin comuniunea în rugăciune şi în dragoste frăţească, pornirea mai multora de a scăpa un membru al ei sau mai mulţi de situaţia de neputinţă şi de durere în care se află. Prin urmare, ca în toate Tainele bisericeşti tot aşa şi în această Taină comuniunea cu preotul şi cu alţi semeni ne ajută să intrăm în comuniune mai deplină cu Hristos în Biserica Sa în care toţi suntem „mădulare fiecare în parte”.

În ceea ce priveşte administrarea propriu-zisă precizăm pe scurt că slujba are trei părţi mari, aflate în strânsă legătură una cu cealaltă şi dacă una sau alta nu e săvârşită slujba liturgică nu este întreagă. Aşa cum Liturghia credincioşilor nu poate fi săvârşită în afara sau fără Liturghia catehumenilor, sau cum aceste părţi integrante nu-şi au înţelesul şi nici rostul în slujirea liturgică propriu-zisă a Bisericii fără pregătirea darurilor de la Proscomidie, tot astfel nu putem desprinde intenţionat una din aceste părţi care alcătuiesc un tot unitar slujba Tainei Sfântului Maslu. În cele ce urmează, înainte de a concluziona, vom recurge la câteva aspecte liturgice şi tipiconale dintre cele mai proeminente.

Prima parte este de fapt o „slujbă de mângâiere” (πάρακλειυης -paraklesis) pentru cel ce va primi Taina şi constă în rostirea canonului de rugăciune, împărţit în nouă stări tipiconale, prin care se invocă mila cea nemăsurată a lui Dumnezeu şi lucrarea harică tămăduitoare a Domnului nostru Iisus Hristos asupra celui neputincios sufleteşte şi trupeşte, unde regăsim repetându-se mereu stihul: „Stăpâne, Hristoase, Milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robul Tău”. Partea a doua are drept obiect binecuvântarea untdelemnului ce va fi folosit pentru ungerea celui sau a celor bolnavi. Astfel, după ce s-au rugat „pentru ca să se binecuvânteze untdelemnul acesta cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh”, cei şapte preoţi rostesc, pe rând, această rugăciune: „Doamne, Cel ce cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale trupurilor noastre, Însuţi şi acum sfinţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată întinăciunea trupului şi a sufletului şi de toată răutatea…” [12]. În final, partea a treia a slujbei este consacrată ungerii bolnavului de fiecare dintre preoţi. Fiecare ungere este precedată de citirea a câte unei pericope din Apostol şi Evanghelie, adică se aduce în prim plan principalele pasaje din Sfânta Scriptură a Noului Testament care se referă la boală şi la vindecare, privite atât din punct de vedere al bolnavului cât şi al celor care-l înconjoară. După aceea se rostesc, prin îngenunchiere, cele şapte rugăciuni speciale, care fiecare în felul ei ocupă un rol esenţial în cadrul slujbei. În esenţă, prin ele reamintim mila şi compasiunea pe care Dumnezeu le-a arătat întotdeauna faţă de oameni, rugăciunile alcătuite cerându-I printre altele păzirea vieţii celui bolnav, uşurarea suferinţelor, tămăduirea şi întărirea trupului său, îndepărtarea a toată neputinţa şi boala, dar în acelaşi timp şi mai presus de toate iertarea păcatelor, întărirea duhovnicească, mântuirea şi sfinţirea celui bolnav, regenerarea întregii sale fiinţe şi reînnoirea în Hristos a vieţii sale. Fiecare rugăciune insistă în chip special asupra unuia sau altuia din aceste aspecte, dar toate asociază mângâierii trupului mângâierea sufletului şi leagă vindecarea spirituală de vindecarea fizică, subliniind, fără a subestima valoarea acesteia din urmă, importanţa mai fundamentală a celei dintâi. Urmează apoi ungerea, însoţită de rugăciunea următoare: „Părinte sfinte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai trimis pe Unul Născut Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să tămăduiască toată neputinţa şi să răscumpere din moarte, vindecă şi pe robul Tău (N) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi fă-l să vieze prin harul Hristosului Tău… Căci tu eşti izvorul tămăduirilor şi Ţie slavă Îţi înălţăm, împreună şi Unuia Născut Fiului Tău şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”[13].

În final, slujba se încheie prin rostirea de către preoţi a unei rugăciuni profunde de pocăinţă prin care cer lui Dumnezeu iertarea păcatelor pentru cel bolnav, după ce pun Sfânta Evanghelie deschisă pe capul bolnavului spre a adeveri adumbrirea harică a Duhului Sfânt revărsat din cuvântul Evangheliei lui Hristos care doreşte să rămână tainic şi isihast, nu rostit cu gals înalt ci în inimile curăţite de orice întinăciune a păcatului, spre a lucra şi rodi mântuitor până ce „Hristos va lua chip desăvârşit în noi”. Căci: „…nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui ce a venit la Tine cu pocăinţă şi cere de la Tine prin noi iertare păcatelor, ci pun mâna Ta cea puternică şi tare, ce se află în această sfântă Evanghelie, pe care slujitorii cei împreună cu mine o ţin deschisă pe capul robului Tău (N), şi mă rog împreună cu dânşii şi cer iubirea Ta de oamnei cea milostivă şi care nu ţine minte răul”[14]. Iată cum întreaga slujbă este marcată de un puternic caracter penitenţial, care se explică prin aceea că Taina are drept scop atât vindecarea bolilor trupeşti, cât şi vindecarea bolilor sufleteşti şi iertarea păcatelor. Ei bine, acest caracter penitenţial se justifică prin faptul că orice boală a trupului are drept primă cauză păcatul şi, prin urmare, vindecarea ei presupune nimicirea păcatului şi tămăduirea firii căzute. În această perspectivă, pe tot parcursul slujbei, Biserica cere lui Dumnezeu mântuirea bolnavului, deodată cu vindecarea bolilor sale trupeşti.

În concluzie, putem spune că Taina Sfântului Maslu este cu precădere Taina ecclesială a restaurării integrale a firii umane decăzute regăsite atât în binecuvântarea preoţilor din finalul slujbei („Dumnezeu să vă ierte şi să vă binecuvânteze, şi sănătatea sufletească şi trupească să vă dăruiască!”), cât şi în cea dintâi rugăciune tipiconală („Aşa, Stăpâne Doamne, fă-ne şi pe noi să fim slujitori ai legii Tale celei noi a Fiului Tău, prin untdelemnul acesta, pe care-l sfinţeşte cu scump Sângele Tău, ca, dezbrăcându-ne de poftele cele lumeşti, să murim păcatului şi să viem dreptăţii, îmbrăcându-ne în Domnul nostru Iisus Hristos, prin ungerea cu sfinţenia ce va fi adusă untdelemnului acestuia”). Prin urmare, Sfântul Maslu este întotdeauna un eveniment în Biserică, prin Biserică şi pentru Biserică, ceea ce înseamnă că exclude tot ceea ce izolează faţă de rezonanţa ecclesială, fiindcă şi ea este Taina bisericească prin care se administrează acele „epifanii cereşti”, acele limbi de foc, ce vestesc celor ce se împărtăşesc de ele puterea mântuitoare a harului sfinţitor, deschizându-ne o cale fulgerătoare spre Împărăţie. De aici şi înţelesul profund al vieţii creştine autentice fundamentat pe o conştientizare permanentă şi din ce în ce mai deplină a vieţii sacramentale în scopul tămăduirii sufleteşti şi trupeşti.

Pr. conf. dr. Adrian Gh. PAUL

Parohia Ortodoxă

„Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”

BAIA SPRIE

---

[1] Sf. Vasile cel Mare, Omilia: Dumnezeu nu este pricina relelor 5.

[2] Cf. Pr. lect. dr. Dumitru Gh. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine şi problema comuniunii, în „Ortodoxia”, an XXX, nr. 1-2, 1978, p. 307.

[3] Arhim. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om, în trad. rom. de diac. Ioan I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1997, p. 43.

[4] Molitfelnic, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 2002, p. 129.

[5] Molitfelnic, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 2002, p. 148.

[6] Molitfelnic, p. 166.

[7] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1978, p. 205.

[8] Biserica romano-catolică administrează Maslul numai celor grav bolnavi, celor de pe patul de moarte, şi-l consideră ca o pregătire pentru călătoria în viaţa de dincolo. Pentru aceasta şi numeşte Maslul: „extremo unctio”, adică ungerea cea mai de pe urmă. (Teologia dogmatică şi simbolică, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 928-929).

[9] Molitfelnic, p. 148.

[10] Molitfelnic, p. 143.

[11] Molitfelnic, p. 142.

[12] Molitfelnic, p. 136-137.

[13] Molitfelnic, p. 144.

[14] Molitfelnic, p. 167.