2009

PASTORALA INVIEREA DOMNULUI

JUSTINIAN

Din mila lui Dumnezeu,

Episcop al Maramureşului şi Sătmarului

Iubitului cler, cinului monahal, dreptcredinciosului nostru popor din Episcopia Ortodoxă Română

a Maramureşului şi Sătmarului:

Har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu

iar de la noi, calde urări de linişte şi fericire

pentru Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului

Hristos a Înviat!

Iubiţii mei fraţi şi iubite surori,

În această zi luminată a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos când ascultăm cântările Sfintei Liturghii, cântate de îngerii din ceruri, iar odată cu ei, cântăm cu toţii şi ne înălţăm sufleteşte, apropiidu-ne cu inima de Dumnezeu. Pe toţi ne luminează cântările acestui frumos Praznic, dar parcă una dintre cele mai strălucite cântări ale Bisericii noastre este Axionul Paştilor, care se cântă în această zi la Sfânta Liturghie. Toate cântările şi slujbele Bisericii Ortodoxe sunt admirate şi preţuite de toată lumea pentru că acestea nu sunt făcute de oameni, ci de Sfinţii Părinţi care au fost inspiraţi de Sfântul Duh. De aceea când ascultăm cântările de la slujbele Bisericii Ortodoxe, ascultăm cuvântul lui Dumnezeu. Aşa după cum în Sfânta Scriptură avem cuvântul lui Dumnezeu, pe care ni L-a descoperit şi revelat Dumnezeu, aşa şi cântările Bisericii Ortodoxe sunt revelate, sunt de Dumnezeu descoperite şi în ele se cuprinde toată Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură.

Şi de data aceasta noi ne bucurăm ascultând aceste strălucite cântări şi mai ales cântarea aceasta a Axionului care se cântă la Învierea Domnului: “Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”. Aşa începe Axionul. Despre ce este vorba acolo? În primul rând este vorba de Ierusalimul cel ceresc. Apoi acest Axion aminteşte de cetatea Ierusalimului. Atunci când Ierusalimul era dărâmat, era pustiit, când templul era distrus, prin Învierea lui Hristos Ierusalimul cel de pe pământ s-a luminat. De aceea se zice: “Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit.” După Învierea lui Hristos, Ierusalimul, deşi era în ruine, s-a luminat, a devenit cetatea care până astăzi, deşi e plină de neamuri păcătoase, este cetatea lui Dumnezeu cea luminată. Acolo a înviat Hristos şi nu poate şterge nimeni atmosfera care s-a creat deasupra Ierusalimului atunci când Hristos a înviat. S-a transfigurat, s-a schimbat atmosfera Ierusalimului şi a rămas de 2000 de ani aceasta. Oricine merge să cerceteze, să viziteze Ierusalimul, are parte de această lumină. La Ierusalim şi acum arde lumina ce s-a aprins şi a strălucit când Iisus Hristos a înviat din mormânt. Această lumină de la Ierusalim s-a răspândit apoi peste toată lumea, peste toate ţările, peste toate familiile, peste toate sufletele s-a răspândit de la Ierusalim lumina Învierii lui Hristos. Toate ţările creştine sau necreştine mărturisesc acest lucru. Acesta este un adevăr fundamental. Peste creştini sau necreştini, peste credincioşi sau necredincioşi, lumina lui Hristos străluceşte. Lumina şi Învierea lui Hristos a cuprins tot globul pământesc. Tot pământul s-a luminat de Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. A apărut o lege nouă, o lume nouă, din care de 2000 de ani s-a dezvoltat ştiinţa, cultura şi viaţa duhovnicească.

Dacă Hristos nu ar fi înviat, pământul ar fi astăzi iadul, ar fi acoperit de o pânză de întuneric diabolică. Învierea lui Hristos a şters pânza întunericului, ceata drăcească de pe pământ, şi a învăluit tot pământul cu lumina Învierii Lui. De aceea, în primul rând s-a luminat Ierusalimul, apoi s-a luminat tot pământul, apoi s-a luminat fiecare popor, fiecare casă, fiecare suflet. Fiecare suflet este o casă a lui Dumnezeu. Fiecare om este un Ierusalim. Nu uitaţi acest lucru. Fiecare om este un Ierusalim, o cetate a Învierii lui Hristos. Fiecare om este un templu al Duhului Sfânt, ne spune Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură. Fiecare dintre noi este o Biserică a lui Dumnezeu. Prin Taina Sfântului Botez, când ne-am botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, atunci Duhul Sfânt s-a pogorât asupra pruncului, precum s-a pogorât la Ierusalim peste cei 12 Apostoli şi astfel pruncul devine fiu al lui Dumnezeu, devine templu al Duhului Sfânt. Trupul fiecărui om este Biserica Duhului Sfânt, iubiţii mei fraţi.

De multe ori, însă, templul sufletului nostru se umbreşte, se întunecă. Ierusalimul din inima noastră, de foarte multe ori este plin de întuneric din cauza păcatelor. Dar prin Învierea lui Hristos, prin Taina Sfintei Spovedanii ni se luminează, ni se curăţeşte sufletul nostru şi din nou sufletul nostru devine un Ierusalim, o Biserică a lui Dumnezeu, un templu al Duhului Sfânt. Prin Taina Spovedaniei se purifică, se curăţeşte trupul tău, sângele tău, mădularele tale, picioarele tale dacă vrei, pântecele tău, capul tău devine sfinţit când te-ai mărturisit şi te-ai curăţit de păcate prin Taina Spovedaniei, când preotul duhovnic ţi-a iertat păcatele, aşa cum a poruncit Hristos după Înviere, când le-a spus Apostolilor: “Câte veţi ierta pe pământ, vor fi iertate şi în ceruri şi câte veţi ţinea pe pământ vor fi ţinute şi în ceruri” (Ioan 20, 23). Această putere a dat-o Hristos la Apostoli în Ziua Învierii, când i-a vizitat în casa unde erau retraşi de frica iudeilor.

Prin Taina Învierii Hristos a rămas prezent în Biserica Lui. Prin Taina Învierii s-a întemeiat această jertfă sfântă a Liturghiei şi în fiecare Liturghie pâinea şi vinul se trasfigurează, se transformă în Trupul şi Sângele Domnului. Dacă Hristos nu ar fi înviat, nu am fi avut nici Cuminecătura şi nici Spovedania. Prin Înviere ne învrednicim de iertarea păcatelor, prin Înviere ne învrednicim de Trupul şi Sângele Domnului. Toate câte s-au făcut, prin Învierea lui Hristos s-au făcut.

Iată ce tâlc şi ce înţeles adânc are această cântare îngerească, Axionul, acum în zilele sfintelor sărbători ale Învierii, când se cântă: “Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime.” Ierusalimul cel vechi a fost atunci, acum două mii de ani. Astăzi cântarea se adresează la fiecare suflet, urechilor tale, auzului tău, credinţei tale. Luminează-te cu sufletul, luminează-te noule Ierusalime. Inima şi sufletul nostru al fiecăruia este noul Ierusalim. Ne-a ajutat Dumnezeu în Postul acesta să ne spovedim şi să ne împărtăşim. Acum cântarea ne aminteşte şi ne porunceşte: “Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime.”

Iubiţii mei fraţi,

Cei dintâi martori ai Învierii lui Hristos au fost soldaţii Imperiului roman, aceşti bărbaţi care au păzit mormântul. S-a zguduit cerul şi pământul, piatra de pe mormânt a zburat şi soldaţii s-au dus să vadă ce s-a întâmplat cu trupul celui mort. Şi ce au văzut ei atunci? Mormântul gol. Au văzut că trupul mortului nu mai este în mormântul de piatră. Ei, prin aceasta au avut certitudinea, nu credinţa, că Trupul lui Hristos din mormânt a înviat. Şi au strigat unul către altul soldaţii: “A înviat!”, “A înviat!”, “A înviat!”. A fost prima mărturie a soldaţilor romani. Apoi S-a arătat Hristos mironosiţelor şi le-a poruncit: “Duceţi-vă şi spuneţi-le fraţilor Mei” nu le-a mai zis ucenici, nu le-a mai zis slugi, nu le-a mai zis supuşi, ci i-a numit “fraţii Mei”. Aşa cum Hristos i-a numit pe Apostoli “fraţii Mei”, urmaşii Apostolilor, slujitorii Sfintei Biserici Ortodoxe, sunt fraţii lui Hristos. Aşa i-a numit Hristos pe Apostoli şi pe toţi urmaşii lor care până astăzi slujesc Sfânta Liturghie la toate altarele -. “Duceţi-vă, spuneţi fraţilor Mei le spune mironosiţelor că ne vom întâlni în Galileea, în munţi, cum le-am spus” (Mt. 28,7). Hristos le spusese acest lucru. A fost a doua arătare a Domnului după Înviere.

În aceeaşi zi, după masă, doi ucenici călătoreau de la Ierusalim înspre Emaus, o localitate la 70 Km. de Ierusalim. Era Luca şi prietenul lui Cleopa. Pe drum discutau de Patimile lui Hristos. Erau foarte îndureraţi, aşa cum şi noi am fost îndureraţi când la slujba Patimilor de joi seara am auzit câte a pătimit Hristos. A fost pălmuit Dumnezeu, a fost scuipat în obraz Dumnezeu, I-a fost pusă pe cap o cunună de spini şi a fost bătut cu toiegele peste cap. Acestea a pătimit Dumnezeu pentru noi toţi, pentru mântuirea noastră a tuturor.

Cei doi ce mergeau de la Ierusalim spre Emaus, Luca şi Cleopa, discutau despre toate acestea. Mai vorbeau ei: “Nişte femei din ale noastre, care au vizitat mormântul în zorii zilei, spun că trupul nu a mai fost în mormânt, că Domnul a înviat”(Lc. 24,22-23). În timp ce ei vorbeau, au simţit că cineva se apropie de ei, iar când s-au uitat, au văzut un bărbat străin ce venea după ei. I-a întrebat Acest străin: “Ce vorbiţi între voi, despre ce discutaţi?” Iar Cleopa i-a răspuns: “Numai tu eşti un venetic, numai tu eşti un străin şi nu ai auzit ce s-a întâmplat, ce au făcut mai marii noştri, fariseii şi cărturarii, cu Iisus din Nazaret”(Lc. 24, 18). Şi au început ei să-i povestească Acestui Străin patimile lui Iisus. Şi au continuat: “Noi am crezut că El este Hristosul, Mântuitorul, că El ne va izbăvi de robia romanilor şi ne va aşeza să fim un popor ales, un popor care să dominăm lumea. Aşa am crezut noi evreii. Dar iată că L-am văzut spânzurat pe cruce, batjocorit ca un tâlhar, culcat într-un mormânt. Şi iată că acum au spus soldaţii şi mironosiţele că Hristos a înviat” (Lc. 24,19-22).

A ascultat Străinul, apoi le-a spus: “O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii…” Aşa le-a spus lui Luca şi Cleopa. “Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El”. (Lc. 24, 25, 27). Jertfa şi patimile lui Hristos nu au fost la întâmplare, ci au fost prevestite şi scrise de Prooroci, de Drepţii Vechiului Testament. Şi le-a arătat Străinul din toate cuvintele Proorocilor unde se vorbea despre Patimile lui Hristos. Apoi s-au apropiat de Emaus, iar Străinul vroia să meargă mai departe, dar iată că în momentul acela Luca şi Cleopa L-au rugat stăruitor: “Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua” (Lc. 24,29). Este un cuvânt simbol, o metaforă. Rămâi cu noi căci fără Tine se face întuneric. Ei nu ştiau cine este acest străin, dar au simţit că dacă acest Străin îi părăseşte se va face întuneric, căci acest Străin avea cu El o lumină stranie, o lumină misterioasă Îl acoperea. De aceea L-au rugat: “Rămâi cu noi că se face seară.”

Şi Străinul a rămas, a intrat în casă, s-au aprins candelele şi s-au aşezat la masă. Apoi Străinul a luat pâinea de pe masă, a frânt-o, a binecuvântat-o şi le-a dat-o la cei doi ucenici Luca şi Cleopa. Deodată Străinul S-a făcut nevăzut. Atunci Luca şi Cleopa au înţeles că acest Străin era însuşi Domnul nostru Iisus Hristos Cel înviat. Atunci Luca şi Cleopa părăsesc masa, părăsesc Emausul şi aleargă spre Ierusalim ca să le vestească celorlalţi Apostoli că a înviat Hristos şi că s-au împărtăşit cu Trupul Lui. Această pâine la Emaus a fost cuminecătura, pe care a lăsat-o Hristos după Înviere pe toate altarele Bisericii Sale.

Pe drum Luca şi Cleopa ziceau: “Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Lc. 24,32). Ajungând la Ierusalim, Apostolii au spus că S-a arătat şi lui Petru, care L-a văzut înviat.

În timp ce vorbeau Apostolii acolo în casă, deodată a apărut Hristos în mijlocul lor şi le-a grăit: “Pace vouă.” Acesta a fost salutul pe care l-a adresat Hristos Apostolilor după Înviere şi i-a schimbat pentru vecii vecilor pe Apostoli şi pe slujitorii Bisericii lui Hristos în vestitorii Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, care este pace şi dragoste şi bucurie. “Pace vouă”, le-a zis ucenicilor. Şi a continuat: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, – nu am venit de voia Mea, ci am ascultat porunca lui Dumnezeu Tatăl – vă trimit şi Eu pe voi.” “Mergând, învăţaţi toate neamurile, – nu numai pe evrei – botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Mt. 28, 19). Aceasta este misiunea şi sarcina pe care Hristos în Ziua de Înviere a dat-o ucenicilor Săi. A spus atunci în continuare: “Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In. 20,23). Puterea aceasta de a ierta sau a nu ierta, a lega sau a dezlega, a dat-o Hristos Apostolilor şi tuturor urmaşilor Apostolilor, sfinţilor şi dumnezeieştilor duhovnici la care noi ne spovedim ori de câte ori simţim nevoia să ne curăţim păcatele, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu conştiinţa noastră. Avem acest mare dar pe care ni l-a dat Hristos, darul împăcării, darul iertării. Nu-l poate primi nimeni decât acela care îşi mărturiseşte păcatele, care se căieşte şi plânge pentru păcatele sale, care îşi spovedeşte păcatele, numai acela poate să se învrednicească de iertare de la Dumnezeu, prin mâna aceasta tainică a Apostolului, a fratelui lui Iisus, a duhovnicului.

Aceasta e marea bucurie pe care noi toţi am auzit-o astăzi în Ziua Învierii. Arătările Domnului, mărturiile, dovadă categorică că Hristos a înviat, că Hristos ne-a întemeiat Biserica, Hristos a lăsat Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

Iubiţi fraţi şi iubite surori,

Am spus la început că Axionul, cântarea ce se cântă astăzi atât de frumos: “Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime”, se adresează şi la familie şi la suflet. Astăzi e şi sărbătoarea familiei. Cele mai fericite fiinţe de pe pământ sunteţi dumneavoastră care aveţi o casă, care aveţi o familie, pe care vă aşteaptă copiii acasă, pe care vă aşteaptă o masă mai bogată sau mai modestă, dar vă aşteaptă copiii, vă aşteaptă casa ce este ca un Ierusalim. Casa, familia dumneavoastră a tuturor, este un Ierusalim ceresc. Nu voi uita niciodată cea dintâi şi cea mai sfântă amintire a mea. Atunci când eram prunc mic îl aşteptam pe tata să vină de la Biserică. Şi a venit tata îmbrăcat în haine de ţăran, albe ca zăpada, a venit cu oala cu Paştele de la Biserică şi ne-am aşezat la masă şi tata s-a ridicat apoi şi a binecuvântat masa şi a zis : “Hristos a Înviat!” E cea mai veche şi cea mai sfântă amintire din viaţa mea.

În fiecare familie aşa se întâmplă. Fiecare casă este un Ierusalim, aşa cum spune cântarea. Casa voastră este un Ierusalim, în casa voastră vă aşteaptă îngerii, chiar dacă copiii sunt aici, îngerii sunt în casa dumneavoastră. Te aşteaptă pe tine bărbatule şi pe tine femeie, vă aşteaptă copiii, vă aşteaptă îngerii. Aveţi această bucurie că vă întoarceţi în casă ca într-un Ierusalim ceresc. Aceasta vă aşteaptă acum. Frângeţi şi voi o bucăţică de pâine şi bucuraţi-vă privind în ochii copiilor voştri. Bucuraţi-vă când îi vedeţi cu câtă dulceaţă gustă ei din pâinea pe care tata a câştigat-o pentru el, pentru că pâinea copiilor voştri este scăldată în sudoarea mamei şi a tatălui. De aceea, pâinea este atât de dulce şi de dragă la copii. Pâinea din familie nu este primită pomană de la nimeni, ci e scăldată în sudoarea tatălui şi a mamei. De aceea, întorcându-vă acasă, bucuraţi-vă, aşa cum v-aţi bucurat la slujba de astăzi, aşa să vă bucuraţi în familie. Duceţi bucuria Învierii lui Hristos. Aşa a zis Hristos când a înviat: “Bucuraţi-vă, nu vă temeţi.” Aceste două cuvinte le-a rostit Hristos când a înviat. Duceţi pacea şi lumina şi eroismul şi tăria bărbătească şi românească la toţi oamenii, la toţi vecinii, la toţi care vă aşteaptă cu drag astăzi să-i vizitaţi. Bucuraţi-vă că Dumnezeu, Domnul nostru a biruit iadul, a sfărâmat puterea diavolului, ne-a deschis cerul şi ne aşteaptă la poarta Raiului pe toţi. Amin.

Hristos a Înviat!

JUSTINIAN

EPISCOPUL MARAMUREŞULUI ŞI SĂTMARULUI

Dată în reşedinţa noastră episcopală din Baia Mare,

la Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului din Anul Mântuirii 2009

PASTORALA NASTEREA DOMNULUI

JUSTINIAN

Din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului

Iubitului nostru cler, cinului monahal,

dreptcredinciosului popor din Episcopia

Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului:

Har, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu

iar de la noi, calde urări de linişte şi fericire,

pentru Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului

“Şi i-a binecuvântat Simeon şi a zis către Maria, Mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi va fi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie ca să descopere gândurile din multe inimi.” (Lc. 2, 34-35)

Iubiţii mei fraţi şi fii duhovniceşti,

Iată ne-a ajutat Bunul Dumnezeu să ajungem această sfântă zi în linişte şi pace. Este o sărbătoare pe care aţi aşteptat-o de mult timp, pentru că Praznicul Naşterii Domnului la noi în ţară şi în Biserica noastră este legat de jertfă. Naşterea Fiului lui Dumnezeu Care S–a despărţit de sânurile Tatălui, a fost prima jertfă. Nu ştiu dacă sunteţi conştienţi ce înseamnă lucrul acesta. Prima jertfă, marea jertfă a făcut-o Dumnezeu Tatăl când L-a trimis pe Fiul ca să se facă om şi să ne mântuiască. Şi vreau să fac un apel la inima dumneavoastră de părinţi. Când ai un fiu pe care-l iubeşti foarte mult şi ştii că cineva are nevoie de jertfa lui, inima ta de tată cum se simte atunci când copilul tău se desparte de pieptul tatălui său şi se duce să se jertfească pentru cei ce sunt în greutate? Această durere, această jertfă a făcut-o Dumnezeu Tatăl când Fiul S-a despărţit de sânurile Tatălui şi a venit pe pământ ca să se jertfească pentru noi.

De la Avraam Dumnezeu a cerut să–I aducă pe unicul său fiu ca jertfă. Cât de aspră se pare această cerere a lui Dumnezeu. Mulţi L–au judecat pe Dumnezeu că e tiran, că e aspru. Când omul e chemat să-şi aducă fiul jertfă lui Dumnezeu, el se cutremură atunci, se zbuciumă, îl doare cu bună dreptate, pentru că ce poate fi mai dureros pentru un om, pentru un tată, decât să-i ceară cineva copilul. Această jertfă se pare că e cea mai aspră şi nedreaptă cerere. Dumnezeu a cerut–o lui Avraam, dar nu a lăsat să se împlinească. A cerut-o numai ca omul să ştie cât de dureros şi cât de greu este ca cineva să-şi jertfească ce are mai scump, mai drag, mai apropiat de fiinţa lui, adică propria odraslă, propriul fiu, care pentru oricine e mai scump decât orice, mai scump decât soţia, pentru că de soţie se poate cineva despărţi, dar de propria odraslă nu. Mai scumpă decât viaţa ne sunt copiii, pentru că orice părinte e în stare să-şi dea viaţa pentru copilul său. Deci Dumnezeu a cerut lui Avraam să-şi jertfească lucrul cel mai scump, copilul. Nu a lăsat această jertfă să se săvârşească, dar a cerut-o pentru ca atunci când Dumnezeu Tatăl Îl va da pe unicul Său Fiu pentru noi oamenii, omul să-şi aducă aminte şi să ştie cât de mare jertfă e ca cineva să-şi jertfească propriul fiu, chiar şi pentru Dumnezeu. Dar această jertfă Dumnezeu a făcut-o pentru noi şi nu s-a gândit nimeni să spună: ce crud e omul că a aşteptat ca să-şi jertfească Dumnezeu Fiul pentru el. Omului i s-a părut aşa de grea aceasta numai când i s-a cerut ca să-şi jertfească fiul pentru Dumnezeu. Dumnezeu însă a făcut această jertfă, şi-a jertfit unicul Fiu pentru om.

Să nu uităm: aceasta s–a făcut pentru mine, pentru tine, pentru fiecare din noi, pentru toată lumea. Pentru omul mic şi păcătos Dumnezeu cel mare şi-a jertfit propriul Fiu ca să-l mântuiască pe om de stăpânirea satanei, de întunericul iadului, de osânda şi suferinţa veşnică. „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(In. 3,16).

O jertfă a făcut, iubiţii mei fraţi, şi Fecioara Maria, care era afierosită, închinându-şi trupul şi sufletul lui Dumnezeu. Şi iată când se ruga ea în Nazaret vine un sol, un trimis al lui Dumnezeu, care îi spune: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.” (Lc. 1, 30-32). Iar Maria a zis către înger: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Lc. 1, 34-35). După care răspunsul Fecioarei Maria a fost: “Fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1,38). S-a predat lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră a tuturor, fiind o jertfă din partea Maicii Domnului.

Iosif, logodnicul Mariei, care a primit-o pe Fecioara Maria de la preoţii din templu, s-a tulburat grozav pentru că ştia că răspunde în faţa lui Dumnezeu, răspunde în faţa preoţilor de la Ierusalim pentru Fecioara Maria. El nu ştia că Fecioara Maria de la Duhul Sfânt a primit în trupul ei pe Hristos. Şi foarte tulburat fiind Iosif s-a gândit să o lase pe Maica Domnului, să o părăsească în taină şi să nu fie el de ruşine. Dar îngerul lui Dumnezeu s-a coborât şi i-a spus: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit întrânsa este de la Duhul Sfânt”. (Mt. 1,20). Tot o jertfă a fost şi ceea ce a acceptat Iosif.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

După ce Maica Domnului L-a născut pe Fiul ei, la şase săptămâni a mers la templu, aşa cum prevedea legea lui Moise. Potrivit cu legea dată de Dumnezeu lui Moise, lege pe care o respectăm şi noi, fiecare mamă la şase săptămâni se declară că ea este curată, că are dreptul să intre în biserică, dar nu singură, dar îi aduce şi ofrandă lui Dumnezeu. Ce dar Îi duce femeia de astăzi la şase săptămâni lui Dumnezeu? Cel mai scump dar este copilul ei. Îl duce înaintea lui Dumnezeu pe pruncul ei ca o jertfă. Aceasta este, Doamne, jertfa. Jertfa mea de mamă care nouă luni de zile l-am purtat în pântecele meu, care am suferit prin naştere dureri şi l-am născut acum, făcând bucurie în lume. Pentru orice naştere de prunc se deschide cerul atunci şi se luminează universul. Că nimic nu este mai sfânt pe pământ ca naşterea unui copil, pentru că naşterea unui copil este mai mult decât creaţia lumii. Cine are meritul pentru această naştere, că se naşte încă un fiu al lui Dumnezeu? Cine? Bărbatul şi femeia, soţul şi soţia Îi fac bucurie lui Dumnezeu că zămislesc un copil, un suflet nou care va fi fiu al lui Dumnezeu. Dar aceasta trece din nou prin suferinţă.

Aşadar, la şase săptămâni Maica Domnului a mers la Templul de la Ierusalim cu Fiul Său în braţe după rânduiala dată de Dumnezeu. Iar la poarta Templului o întâmpină un bătrân, un venerabil bătrân, dreptul Simeon, care, spune Tradiţia, avea 350 de ani. Acesta, când a tradus Biblia din limba ebraică în limba greacă – Septuaginta i se spune la această Biblie, pentru că a fost tradusă din limba ebraică în limba greacă de 70 de bărbaţi – deci citind acolo în Sfânta Scriptură cuvântul lui Isaia proorocul, care spune: “Iată fecioara va naşte fiu şi se va numi numele lui Emanuel, ceea ce înseamnă Dumnezeu este cu noi” (Isaia 7,14), Simeon, care era tânăr, s-a îndoit în credinţă şi a spus: “Cum se poate fecioară să nască? Naştere şi Fecioară?” Pentru că omeneşte acest lucru nu e cu putinţă. Dar ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă întotdeauna la Dumnezeu. Şi minunea acesta s-a văzut şi în viaţa Maicii Domnului: a născut şi a rămas pentru veci fecioară. Fecioria nu şi–a pierdut-o Maica Domnului.

Deci s-a îndoit atunci Simeon. Şi îngerul lui Dumnezeu l–a vestit: “Nu vei muri până nu se va naşte Emanuel.” Şi aştepta la templu, se spune. Lângă altarul lui Dumnezeu a aşteptat dreptul Simeon 365 de ani. Aştepta mereu să-L vadă pe Mesia, să-L vadă pe Emanuel intrând în templu. Şi când intra orice femeie cu copilul în templu, Simeon venea la poartă şi se uita la prunc şi la mama lui, pentru că el fiind luminat cu harul lui Dumnezeu, având harul cunoaşterii, el ştia că atunci când va veni Maica lui Emanuel, a lui Mesia, va cunoaşte-o că ea este Maica Domnului. Deci a aşteptat. Sute şi mii de femei au trecut prin faţa lui. Şi întotdeauna s–a întors zicând: “N–a venit Mesia. Nu acesta-i Emanuel. Nu acesta este Fiul lui Dumnezeu”, spunea în barbă şi murmura sfântul şi dreptul Simeon.

Dar când a venit Iosif cu Maria şi cu Pruncul, L-a luat Simeon în braţe şi a spus: “Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel”. (Lc. 2,29-32). Acum mă slobozeşte de truda vieţii. Acum L-am cunoscut că Acesta–i Mesia. Acum am cunoscut că această femeie este Maica lui Dumnezeu. Slobozeşte-mă Doamne, acum, încheindu-şi mesajul lui cu un cuvânt adânc tulburător. Uitându-se la Maica Domnului i-a spus: “Prin sufletul tău va trece sabia” (Lc. 2,35). Adică vei avea în viaţă foarte multe de suferit. Şi eu aş îndrăzni să spun că acest cuvânt al dreptului Simeon se potriveşte la orice femeie. Că orice mamă suferă sabia care trece de nenumărate ori prin inima ei, prin sufletul ei. Cine ne-a legănat când am fost mici şi neputincioşi? Cine s-a trezit din somn şi a renunţat la odihna ei? Cine ne–a purtat de grijă şi ne–a ferit de apă şi de foc? Cine ne–a apărat şi ne–a ţinut în sânul ei, în braţele ei? Femeia şi mama. După ce se naşte pruncul, până când copilul ei ajunge bărbat şi bătrân chiar, o femeie nu se desparte de copilul ei. Pentru o femeie copilul ei, născut de ea, e copilul ei până la bătrâneţe. Şi orice necaz pe care–l avem noi, în primul rând loveşte în sufletul mamei noastre. Când noi avem o suferinţă, când suntem bolnavi sau avem alte greutăţi în viaţă, maica suspină, fraţilor, pentru noi, mama noastră suspină pentru noi. Din ochii ei curg lacrimi înaintea Maicii Domnului pentru noi. Maica şi mama întotdeauna se roagă lui Dumnezeu pentru noi, pentru copiii ei, pentru că aşa cum a zis Sfântul şi dreptul Simeon: “Prin inima ta va trece sabia.” Aceasta este jertfa adusă de orice femeie lui Dumnezeu pentru păcatul strămoaşei noastre Eva.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Cu această veste în suflet s-a întors Maica Domnului, de la templu, ţinând minte cuvintele dreptului Simion, că sabia va trece prin sufletul ei. A fost o proorocie pe care Maica Domnului nu a uitat–o şi pe care a văzut–o împlinindu–se în viaţa ei. Pe când era la templu, iată că îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Iosif, îngrijitorul Maicii Domnului. Şi i-a spus lui Iosif îngerul Domnului: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”. (Mt. 2,13). Şi Iosif cu Maria au plecat, deşi Maica era încă lăuză. Au plecat prin pustia Arabiei, spre Egipt şi au stat acolo până când din nou îngerul lui Dumnezeu le–a adus vestea că Irod a pierit. S-au întors în Palestina, în ţara lor, dar nu s-au aşezat în Iudeea, pentru că în Iudeea domnea Arhelau, feciorul lui Irod, care era tot aşa de tiran şi de crud ca şi tatăl său. Şi au urcat spre Galileea, s–au aşezat în munţi, într-un sat retras cu numele Nazaret. Dar acesta a fost un plan de la Dumnezeu, pentru că proorocii au spus că Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Emanuel, se va numi Nazarineanul. Şi acesta a rămas numele lui. De aceea pe cruce scrie cu litere mari: Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor (INRI). Aşa scrie pe fiecare cruce. Titlul acesta, numele de “Nazarineanul”, l-a purtat cu mare bucurie Iisus Hristos.

Dar era şi un alt motiv pentru care a mers în Nazaret. Iată, iubiţii mei fraţi, motivul pentru care Mântuitorul S-a întors din Egipt în Nazaret: şi pentru ca să poarte numele de Nazarinean, dar şi pentru că acolo Îl aştepta casa în care a crescut. Pe Iosif şi Maria îi aşteptau în Nazaret familia lor: Cleopa, fratele lui Iosif cu soţia lui, Maria, cumnata Maicii Domnului, cei 4 feciori care erau verişori primari ai lui Hristos şi surorile lor. Dar, iubiţii mei fraţi, cred că sunteţi conştienţi că şi atunci când s-a refugiat Maica Domnului în Egipt, şi atunci sabie a trecut prin sufletul ei, pentru că ea a auzit că Irod caută să-L ucidă pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru că numai ea şi cu Iosif ştiau că acest Prunc pe care ei Îl aveau cu ei nu este un copil omenesc, ci este însuşi Fiul lui Dumnezeu şi ei aveau o responsabilitate extraordinară că ştiau că Acesta-i Mesia, că acesta este Mântuitorul lumii. Ei erau conştienţi că Dumnezeu i-a ales pe ei ca să aibă grijă de Cel ce S-a născut pentru mântuirea lumii întregi. Şi de aceea când a auzit că Irod vrea să–L omoare, a trecut o sabie prin sufletul Maicii Domnului. Dar s-a refugiat. Nu a ţinut cont că era bolnavă, că era slăbită din cauza naşterii. Ca să salveze pe Fiul lui Dumnezeu, a intrat în pustie. Nu i–a fost frică de lei, de animalele sălbatice, de foame, de sete, de toate câte îi aşteptau pe drum, nu i–a fost frică, ci s–a jertfit. S-a jertfit, fraţilor, s-a jertfit Maica Domnului pentru salvarea Mântuitorului lumii. A fost o jertfă. Toate marile bucurii din viaţa noastră au la bază jertfa. Când ai o greutate roagă–te şi–i o jertfă. Când ai un necaz posteşte şi te roagă că şi aceasta este o jertfă. Şi jertfa nu va fi trecută cu vederea de Dumnezeu, iubiţii mei fraţi.

Biserica Ortodoxă nu–i o Biserică a bogaţilor, nici a săracilor. Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos Care S-a jertfit, Care a trăit în sărăcie, care a pregătit pentru lumea întreagă slava cea mare şi cea eternă la picioarele Tatălui din ceruri.

Iubiţii mei fraţi şi iubite surori

Pentru călugări este o lege. Călugării când stau la masă nu au voie să glumească şi nu au voie să râdă. Pentru că aşa le spune Duhul Sfânt: “Mâncarea pe care o aveţi înaintea voastră este scăldată în sudorile creştinilor care au adus la mănăstire pâinea pe care voi o mâncaţi. De aceea voi nu aveţi voie ca să râdeţi şi să glumiţi la masă, ci când mâncaţi pâinea scăldată în sudoarea creştinilor aveţi datoria să vă rugaţi pentru cei ce v-au adus aceste daruri la Mănăstire.” Acelaşi lucru, iubiţii mei fraţi, este şi pentru noi. Este o datorie când stăm la masă să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte le avem înainte, căci din darul lui Dumnezeu ne hrănim şi noi. Părinteşte vă îndemn să prăznuiţi şi în anul acesta Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului cu inimă curată şi cu fapte bune, şi atunci bucuria voastră va fi deplină şi binecuvântată de Dumnezeu.

Să ne rugăm ca şi anul care vine să fie un an bun, îmbelşugat în roade pământeşti şi cereşti. Vă binecuvintez şi vă doresc tuturor, din tot sufletul, să petreceţi toate Sfintele Sărbători cu linişte, cu bucurie şi cu sănătate.

+JUSTINIAN

ARHIEPISCOPUL MARAMUREŞULUI ŞI SĂTMARULUI

Dată în Reşedinţa noastră episcopală din Baia Mare, la Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului8 din Anul Mântuirii 2009